TELEVIZIUNILE SUNT ÎN MOARTE CLINICĂ

    Toate televiziunile românești sunt private (cu excepția TVR). Private fiind, te-ai aștepta ca nivelul emisiunilor pe care ele le difuzează să fie unul absolut ridicat. Dar lucrurile stau exact invers, calitatea emisiunilor tv nici măcar nu mai poate fi definită, acestea au devenit expresii ale decăderii (sau mai degrabă ale decadenței) meseriei de jurnalist. Am văzut recent la un post de televiziune cum jurnaliștii criticau faptul că oamenii demonstrau. Cine dă bani pentru ca astfel de entități dubioase să rămână pe piață? Nu cumva statul? Nu cumva mizeriile acestea sunt

sponsorizate de la Bugetul țării?
    Cum de nu a dat faliment nici o mare televiziune privată în ultimii 35 de ani? Cine comandă publicitate la astfel de televiziuni? Cum de se face că în România, în plină economie de piață, unde concurența ar trebui să fie acerbă, profiturile tuturor televiziunilor sunt liniar egale și la fel ratingurile? Adică toate obțin profit la greu și toate au audiență maximă. Nu vi se pare ciudat? Nu vi se pare ciudat că nici o mare editură privată din

A MURIT ACTORUL COMUNIST MIRCEA DIACONU, UN CETĂȚEAN ABSOLUT BANAL ȘI NEINTERESANT CARE A FOST ÎNGROPAT CU ONORURI MILITARE

 

    Nu mi-a plăcut niciodată oportunismul și dacă a existat cumva o întruchipare a oportunismului, aceea a fost actorul ceaușist Mircea Diaconu.
    Ca atare nu mi-a plăcut niciodată ca actor Mircea Diaconu. Dar asta nu înseamnă că l-am urât. Dimpotrivă. Omul nu putea fi nici admirat nici detestat.

    Nu se remarca prin nimic. N-avea nici o calitate, și nici un viciu. Era un tip complet mediocru. Dar era onctuos. Lunecos adică, în toate accepțiunile posibile ale cuvântului.
   Mircea Diaconu se definea el însuși într-un interviu la televiziune, nu cu mult timp în urmă: ”— Nu mă recomandă nimic. Sunt cel mai banal om din România” (Vezi știrile Antena 3).
   Nu am știut niciodată pentru ce din anul 1972 și până în decembrie 1989, Mircea Diaconu nu a lipsit ca prezență fizică din nici un film făcut în România. Indiferent cine ar fi fost producătorul filmului, Mircea Diaconu era obligatoriu pe lista actorilor care urmau să joace în respectivul film. Erau ani în care juca în patru, cinci, șase filme.
  

UN VEAC DE SINGURĂTATE și un ocean de proști - sau cum a luat scriitorul columbian Garcia Marquez premiul Nobel cu un roman fantastic...de stupid

     Când și-a început lucrul la ”celebrul” roman Un veac de singurătate, bătrânul Garcia Marquez avea o bogată experiență de viață și știa că populația lumii, cu excepția unui foarte mic procentaj, era plină de oameni al căror nivel de inteligență IQ era egal cu numărul pe care-l purta el la pantofi .  Acești oamenii erau neglijați și discriminați, fiindcă nu aveau o cultură pe care s-o înțeleagă așa cum înțelegeau fotbalul. Iar situația trebuia corectată. Așa că Marquez s-a hotărât să scrie romanul CIEN ANOS DE SOLEDAD (Un veac de singurătate), care a și primit de altfel premiul Nobel pentru literatură. Acesta este azi cel mai cunoscut roman din lume, fiind tradus în toate limbile importante ale pământului (cam 40 la număr), studiat în toate marile universități ale lumii, publicat în sute de milioane de exemplare și citit cu nesaț, cu sete și cu forță nescăzută de vreo câteva miliarde de locuitori ai planetei, care își iau din el cea mai mare parte a culturii pe care ei o poartă sub frunți.
  

PAMFLET * MISTERIOSUL JURNAL AL UNUI OFIȚER DE GARDĂ PREZIDENȚIALĂ

  

                                                                                             de  Ioan  POPA  

     

    Am găsit zilele trecute, în metrou, uitat pe un scaun, un manuscris fără adresă pe el și nesemnat.Manuscrisul este un fel de jurnal și aparține unui ofițer însărcinat cu protecția unui oficial de rang înalt numit ”președinte”.
    Mărturisesc cu cea mai mare sinceritate și bună credință că mi-a fost cu neputință să-l identific pe acel misterios ”președinte” înfățișat în enigmaticul manuscris.

   Totuși, după unele amănunte din text, înclin să cred că persoana numită ”președinte” nu este o ficțiune ci există cu adevărat pe undeva, dar nu știu pe unde, că pe aici prin țară nu e. Poate o fi prin străinătate.
   De asemenea nu bag mâna în foc în ceea ce privește gradul de credibilitate al întâmplărilor   

înfățișate în jurnal. Dar așa este în democrație, nu tot ce se spune publicului la televizor s-a întâmplat cu adevărat și nu tot ce se întâmplă în realitate ajunge la urechile mulțimii ci doar la anumite urechi.

Lumea din IDIOCRACY există

      Cine crede că vestitul film Idiocracy este rupt de realitate face o greșeală.
    Un articol din ziarul francez France-Soir arată că Scoția și-a fixat ca deziderat național obiectivul de a-și acoperi în totalitate necesarul de curent electric din resurse proprii (hidraulice și eoliene).
    În acest scop au fost șterse de pe suprafața pământului scoțian păduri numărând aproape 20 de milioane de arbori. În locul acestor păduri scoțienii au construit parcuri de turbine eoliene (adică mori de vânt) pentru a face o ”lume verde”.
    Asta înseamnă sute, poate mii de kilometric pătrați de păduri distruse pentru a ridica mori de vânt. Toate aceste păduri au fost nimicite în numele ideii de lume verde.
    Se pare că după Pleistocen și Holocen (care a început acum 11000 de ani) Pământul a intrat într-o nouă eră: Idiotocen.

Dillinger

Emisiunea ”ÎN GURA PRESEI” de Mircea Badea a devenit ”ÎN GAURA PRESEI”

Mircea Badea a fost un om de televiziune carismatic, talentat și extrem de curajos, dar  s-a transformat în ceva care a coborât chiar sub nivelul lui Măruță de la ProTv și al lui Cabral.
   Din emisiunea pe care Badea a conceput-o și care odinioară era una strălucitoare și curajoasă nu a mai rămas nimic. Mircea stă la masa aia...digitalizată și, complet absorbit, citește ziarele. În gura presei a devenit În gaura presei.
    Simpaticul Mircea stă pe scaun la masa digitalizată și  citește ziarele, treabă care îl acaparează cu totul, dar care îl împiedică să gândească.
   Rezultatul este ceva ridicol de care râde însuși realizatorul atunci când, înghițit de gaura neagră a presei românești,  își numește în bătaie de joc prestația ca fiind ”minunata emisiune”, ”frumoasa emisiune”. Dar emisiunea nu mai este nici frumoasă, nici originală. Dimpotrivă, este din ce în ce mai plicticoasă.
   Păcat. Există un proverb francez care spune: tout lasse, tout casse, tout passe. Adică totul obosește, totul se sparge, totul trece...

Gheorghe Observescu

                                               

HAIDEȚI SĂ-L PUNEM ÎN LANȚURI PE PRINȚUL PAUL-PHILIPPE AL ROMÂNIEI!

    O dușmănie zăcută, bătrânească și otrăvită se revarsă din instituțiile justițiare ale statului român și se îndreaptă contra nefericitului și fragilului prinț Paul-Philippe al României, persoană carismatică, scriitor fin, istoric, nepot al regelui Carol al II-lea al României și co-moștenitor legal al bunurilor acestuia, ultimul prinț românesc veritabil al familiei regale Hohenzollern, descendent din Carol I pe linie masculină.
    Prințul nu a făcut nimic, n-a săvârșit nici o nelegiuire, dar a fost amestecat într-un proces tipic românesc în care martorul este deja condamnat pe viață sau la ani grei de pușcărie încă de când a pășit în sala de judecată. Prințul a reușit totuși să părăsească România urmărit de ura furibundă a autorităților.

    Ura contra prințului dă pe dinafara țării, se

Ioan POPA *** PIESĂ DE TEATRU

TRĂDĂTORUL                                                          

(piesă într-un act, inspirată din alegerile prezidențiale din România din noiembrie 2024)

 

    

  

  Ianuarie 2025. Acțiunea se desfășoară într-o sală publică din București și surprinde o conferință de presă. Mulțime de ziariști români. Jandarmi. Rumoare. Huiduieli din când în când. La tribună vorbește un judecător purtător de cuvânt de la ÎCJR ( Înalta Curte de Justiție din România). Lângă el se află Călin Georgescu, câștigătorul turului întâi la alegerile prezidențiale din România din noiembrie 2024, alegeri anulate de Curtea Constituțională din România. Se vede un televizor deschis pe postul România TV din care se revarsă zgomotos până la țipător o falsă muzică populară de calitate proastă în care abundă cuvintele ”Țara mea... măi, măi...dulce Românie...”