UN VEAC DE SINGURĂTATE și un ocean de proști - sau cum a luat scriitorul columbian Garcia Marquez premiul Nobel cu un roman fantastic...de stupid

     Când și-a început lucrul la ”celebrul” roman Un veac de singurătate, bătrânul Garcia Marquez avea o bogată experiență de viață și știa că populația lumii, cu excepția unui foarte mic procentaj, era plină de oameni al căror nivel de inteligență IQ era egal cu numărul pe care-l purta el la pantofi .  Acești oamenii erau neglijați și discriminați, fiindcă nu aveau o cultură pe care s-o înțeleagă așa cum înțelegeau fotbalul. Iar situația trebuia corectată. Așa că Marquez s-a hotărât să scrie romanul CIEN ANOS DE SOLEDAD (Un veac de singurătate), care a și primit de altfel premiul Nobel pentru literatură. Acesta este azi cel mai cunoscut roman din lume, fiind tradus în toate limbile importante ale pământului (cam 40 la număr), studiat în toate marile universități ale lumii, publicat în sute de milioane de exemplare și citit cu nesaț, cu sete și cu forță nescăzută de vreo câteva miliarde de locuitori ai planetei, care își iau din el cea mai mare parte a culturii pe care ei o poartă sub frunți.
  

PAMFLET * MISTERIOSUL JURNAL AL UNUI OFIȚER DE GARDĂ PREZIDENȚIALĂ

  

                                                                                             de  Ioan  POPA  

     

    Am găsit zilele trecute, în metrou, uitat pe un scaun, un manuscris fără adresă pe el și nesemnat.Manuscrisul este un fel de jurnal și aparține unui ofițer însărcinat cu protecția unui oficial de rang înalt numit ”președinte”.
    Mărturisesc cu cea mai mare sinceritate și bună credință că mi-a fost cu neputință să-l identific pe acel misterios ”președinte” înfățișat în enigmaticul manuscris.

   Totuși, după unele amănunte din text, înclin să cred că persoana numită ”președinte” nu este o ficțiune ci există cu adevărat pe undeva, dar nu știu pe unde, că pe aici prin țară nu e. Poate o fi prin străinătate.
   De asemenea nu bag mâna în foc în ceea ce privește gradul de credibilitate al întâmplărilor   

înfățișate în jurnal. Dar așa este în democrație, nu tot ce se spune publicului la televizor s-a întâmplat cu adevărat și nu tot ce se întâmplă în realitate ajunge la urechile mulțimii ci doar la anumite urechi.