Când și-a început lucrul la ”celebrul” roman Un veac de singurătate, bătrânul Garcia Marquez avea o bogată experiență de viață și știa că populația lumii, cu excepția unui foarte mic procentaj, era plină de oameni al căror nivel de inteligență IQ era egal cu numărul pe care-l purta el la pantofi . Acești oamenii erau neglijați și discriminați, fiindcă nu aveau o cultură pe care s-o înțeleagă așa cum înțelegeau fotbalul. Iar situația trebuia corectată. Așa că Marquez s-a hotărât să scrie romanul CIEN ANOS DE SOLEDAD (Un veac de singurătate), care a și primit de altfel premiul Nobel pentru literatură. Acesta este azi cel mai cunoscut roman din lume, fiind tradus în toate limbile importante ale pământului (cam 40 la număr), studiat în toate marile universități ale lumii, publicat în sute de milioane de exemplare și citit cu nesaț, cu sete și cu forță nescăzută de vreo câteva miliarde de locuitori ai planetei, care își iau din el cea mai mare parte a culturii pe care ei o poartă sub frunți.
Există sărbători dedicate acestui roman pe care criticii literari îl laudă în cor de peste patruzeci de ani spunând că este cea mai de seamă capodoperă a umanității.
Dar să deschidem cartea Un veac de singurătate și s-o frunzărim un pic pentru a admira lucrarea
Există sărbători dedicate acestui roman pe care criticii literari îl laudă în cor de peste patruzeci de ani spunând că este cea mai de seamă capodoperă a umanității.
Dar să deschidem cartea Un veac de singurătate și s-o frunzărim un pic pentru a admira lucrarea
Romanul începe cu prezentarea unei localități din Columbia, pe nume Macondo. Aici, prin anii 1960, Arcadio Buendia, întemeietorul și conducătorul așezării, un om serios și chivernisit, respectat de comunitatea locală vede doi magneți la un țigan pe nume Melchiade și rămâne uimit de faptul că magneții din mâna țiganului atrăgeau bucățele de fier.
Buendia, care nu cunoștea nimic despre magneți rămâne uimit de ce vede și se gândește să-i cumpere de la țigan și să identifice cu ajutorul lor locurile în care se găsește aur în pământ.
Țiganul, om onest și sincer, îi spune lui Buendia că magneții nu sunt buni pentru descoperirea aurului, că ei nu atrag nici aurul, nici argintul. Dar Buendia insistă și, spre disperarea familiei, cumpără acești magneți de la țigan cu prețul unor turme de capre și al multor bani de aur.
Bineînțeles că magneții nu-i sunt de nici un folos și Buendia rămâne cu buzele umflate, pierzând și banii și caprele.
În anul următor, țiganul Melchiade vine la Buendia cu un binoclu și-i spune: ”-Știința a desființat depărtările și cu binoclul ăsta poți să vezi tot ce se petrece pe pământ fără să mai ieși din casă. Mai mult, poți să aprinzi și focul cu el”.
Și ca să-i facă o demonstrație, adună niște frunze uscate și, cu ajutorul binoclului, aprinde focul concentrând razele soarelui asupra acestora.
Fascinat, Buendia cumpără binoclul țiganului dându-i pe el o mare sumă de bani de aur, spre disperarea familiei și a nevestei lui care izbucnește în plâns și-l roagă să nu dea aurul din casă pe așa ceva. Buendia însă n-o ascultă, își lasă familia în sapă de lemn și se gândește să vândă noua achiziție Guvernului columbian pentru ca guvernanții s-o folosească drept armă contra ”trupelor inamice”. Adică să îi ardă și să-i facă scrum pe inamici cu ajutorul binoclului.
El încearcă să aprindă focul cu lentilele binoclului concentrând razele soarelui, așa cum îi arătase țiganul, dar în cursul experienței îi iau hainele foc și aprinde casa.
Nimic nu e verosimil în cartea lui Marquez. Nimeni nu poate crede că în anul 1960 existau primari sau conducători de comune și orașe în Columbia care nu văzuseră binoclu și magneți.
Nimeni nu poate să creadă că existau oameni care să încerce să caute aur prin pământ cu ajutorul magneților sau să vândă binocluri Guvernului pe post de armament revoluționar.
În cele din urmă Buendia face ”descoperirea” vieții lui: convoacă oamenii din localitate și le spune că Pământul este rotund. Oamenii se miră că un om ca el nu știa lucrul acesta și-l cred sărit de pe fix. Dar Buendia nu ține cont de asta, își bagă averea care îi mai rămăsese într-un laborator și se apucă de alchimie. Mai târziu încearcă să convingă lumea că gheața poate fi folosită pentru construcții în loc de cărămizi, fără să se gândească însă că soarele poate topi astfel de locuințe.
Buendia, care nu cunoștea nimic despre magneți rămâne uimit de ce vede și se gândește să-i cumpere de la țigan și să identifice cu ajutorul lor locurile în care se găsește aur în pământ.
Țiganul, om onest și sincer, îi spune lui Buendia că magneții nu sunt buni pentru descoperirea aurului, că ei nu atrag nici aurul, nici argintul. Dar Buendia insistă și, spre disperarea familiei, cumpără acești magneți de la țigan cu prețul unor turme de capre și al multor bani de aur.
Bineînțeles că magneții nu-i sunt de nici un folos și Buendia rămâne cu buzele umflate, pierzând și banii și caprele.
În anul următor, țiganul Melchiade vine la Buendia cu un binoclu și-i spune: ”-Știința a desființat depărtările și cu binoclul ăsta poți să vezi tot ce se petrece pe pământ fără să mai ieși din casă. Mai mult, poți să aprinzi și focul cu el”.
Și ca să-i facă o demonstrație, adună niște frunze uscate și, cu ajutorul binoclului, aprinde focul concentrând razele soarelui asupra acestora.
Fascinat, Buendia cumpără binoclul țiganului dându-i pe el o mare sumă de bani de aur, spre disperarea familiei și a nevestei lui care izbucnește în plâns și-l roagă să nu dea aurul din casă pe așa ceva. Buendia însă n-o ascultă, își lasă familia în sapă de lemn și se gândește să vândă noua achiziție Guvernului columbian pentru ca guvernanții s-o folosească drept armă contra ”trupelor inamice”. Adică să îi ardă și să-i facă scrum pe inamici cu ajutorul binoclului.
El încearcă să aprindă focul cu lentilele binoclului concentrând razele soarelui, așa cum îi arătase țiganul, dar în cursul experienței îi iau hainele foc și aprinde casa.
Nimic nu e verosimil în cartea lui Marquez. Nimeni nu poate crede că în anul 1960 existau primari sau conducători de comune și orașe în Columbia care nu văzuseră binoclu și magneți.
Nimeni nu poate să creadă că existau oameni care să încerce să caute aur prin pământ cu ajutorul magneților sau să vândă binocluri Guvernului pe post de armament revoluționar.
În cele din urmă Buendia face ”descoperirea” vieții lui: convoacă oamenii din localitate și le spune că Pământul este rotund. Oamenii se miră că un om ca el nu știa lucrul acesta și-l cred sărit de pe fix. Dar Buendia nu ține cont de asta, își bagă averea care îi mai rămăsese într-un laborator și se apucă de alchimie. Mai târziu încearcă să convingă lumea că gheața poate fi folosită pentru construcții în loc de cărămizi, fără să se gândească însă că soarele poate topi astfel de locuințe.
Mii și zeci de mii de profesori universitari de pe toate meridianele lumii le prezintă studenților în universități acest roman ca pe o minune a artei scrisului, ca pe o capodoperă a gândirii profunde, o bijuterie a literaturii mondiale.
S-au scris și s-au publicat milioane de teze de doctorat având ca subiect ”științific” de cercetare romanul Un veac de singurătate. Romanul a fost distins cu premiul Nobel pentru literatură și a fost publicat de atunci și până azi într-un număr de exemplare care a depășit probabil populația Pământului.
Totuși, scenele din roman nu sunt alegorii, adică parabole, nici instrumente umoristice ori sarcastice (ca la Rablais) prin care autorul să ironizeze și să critice moravurile societății și derapajele acesteia. Nu. Toate acele întâmplări descrise în carte nu sunt nimic, sunt niște idioțenii trădând probleme patologice. Un cititor cu o educație culturală minimă, chiar precară, refuză o astfel de scriere și lasă cartea lui Marquez din mâini după ce citește câteva pagini, pentru că așa ceva nu-i spune nimic. Romanul nu este nici comic, nici ironic, nici fantastic, nici oniric, așa cum se screm să demonstreze criticii literari. Despre realism nici nu poate fi vorba. Un veac de singurătate nu critică nici prostia omenească, el este însăși expresia prostiei omenești. El nu este halucinant, nici misterios, cum afirmă unii ci pur și simplu este mort ca operă literară, mort în cea mai naturală accepțiune a cuvântului. Nu transmite nimic. Nu transmite nici măcar pentru ce poartă titlul pe care-l poartă și care este complet aiurea: Un veac de singurătate.
Descrierile scenelor de dragoste din roman sunt fără legătură cu realitatea anatomică a femeii și cu psihologia ei și ridică mari semne de întrebare asupra bagajului de cunoștințe ale autorului în ceea ce privește actul sexual. O femeie, de exemplu, ia în mână sexul unui bărbat și penisul reacționează, întărindu-se și lungindu-se. Femeia este cuprinsă de spaimă și tresare strigând mirată: ”Ce fenomen!”.
Când Buendia îmbătrânește și începe să-l lase memoria, ca să nu uite cum se numesc animalele din gospodărie el scrie cu vopsea pe ele numele lor. Pe porc scrie ”Porc”, pe capră scrie ”Capră” etc. Pe vacă scrie: ”Aceasta este o vacă. Ea dă lapte și trebuie mulsă în fiecare zi”.
Țiganii vorbesc între ei în limba sanscrită și folosesc pentru a se avertiza codurile militare ale împăratului roman Augustus și cifrurile militare spartane. Și așa mai departe.
Romanul este pur și simplu o colecție de idei stupide greu de imaginat. Uimitor este însă un alt aspect. Columbia este o țară în care timp de trei decenii brigăzile de partizani ale Forțelor Revoluționare Marxiste ale Columbiei (FARC) și trupele Guvernului de la Bogota s-au înfruntat (și încă se înfruntă, în ciuda unui recent accord de pace) într-un război civil de proporții epopeice. Marquez, ca scriitor, nu scrie nimic despre acestui război. El a ratat ocazia de a deveni un Victor Hugo al Columbiei avântându-se în această lume a războiului civil. Nu a făcut-o. Numai în câteva locuri înfățișează generalii armatei columbiene FARC la modul cel mai neverosimil: ei fug din fața trupelor guvernamentale, asasinează nevinovați, jefuiesc văduvele sau se îmbată, iar coloneii din Forțele Revoluționare sunt niște fătălăi rupți de realitate care poartă rochii și își petrec vremea lucrând fuste la mașinile de cusut. Este o imagine care nu convinge, dar care a convins probabil juriul Nobel care a văzut aici o critică a marxismului. Punct.
S-au scris și s-au publicat milioane de teze de doctorat având ca subiect ”științific” de cercetare romanul Un veac de singurătate. Romanul a fost distins cu premiul Nobel pentru literatură și a fost publicat de atunci și până azi într-un număr de exemplare care a depășit probabil populația Pământului.
Totuși, scenele din roman nu sunt alegorii, adică parabole, nici instrumente umoristice ori sarcastice (ca la Rablais) prin care autorul să ironizeze și să critice moravurile societății și derapajele acesteia. Nu. Toate acele întâmplări descrise în carte nu sunt nimic, sunt niște idioțenii trădând probleme patologice. Un cititor cu o educație culturală minimă, chiar precară, refuză o astfel de scriere și lasă cartea lui Marquez din mâini după ce citește câteva pagini, pentru că așa ceva nu-i spune nimic. Romanul nu este nici comic, nici ironic, nici fantastic, nici oniric, așa cum se screm să demonstreze criticii literari. Despre realism nici nu poate fi vorba. Un veac de singurătate nu critică nici prostia omenească, el este însăși expresia prostiei omenești. El nu este halucinant, nici misterios, cum afirmă unii ci pur și simplu este mort ca operă literară, mort în cea mai naturală accepțiune a cuvântului. Nu transmite nimic. Nu transmite nici măcar pentru ce poartă titlul pe care-l poartă și care este complet aiurea: Un veac de singurătate.
Descrierile scenelor de dragoste din roman sunt fără legătură cu realitatea anatomică a femeii și cu psihologia ei și ridică mari semne de întrebare asupra bagajului de cunoștințe ale autorului în ceea ce privește actul sexual. O femeie, de exemplu, ia în mână sexul unui bărbat și penisul reacționează, întărindu-se și lungindu-se. Femeia este cuprinsă de spaimă și tresare strigând mirată: ”Ce fenomen!”.
Când Buendia îmbătrânește și începe să-l lase memoria, ca să nu uite cum se numesc animalele din gospodărie el scrie cu vopsea pe ele numele lor. Pe porc scrie ”Porc”, pe capră scrie ”Capră” etc. Pe vacă scrie: ”Aceasta este o vacă. Ea dă lapte și trebuie mulsă în fiecare zi”.
Țiganii vorbesc între ei în limba sanscrită și folosesc pentru a se avertiza codurile militare ale împăratului roman Augustus și cifrurile militare spartane. Și așa mai departe.
Romanul este pur și simplu o colecție de idei stupide greu de imaginat. Uimitor este însă un alt aspect. Columbia este o țară în care timp de trei decenii brigăzile de partizani ale Forțelor Revoluționare Marxiste ale Columbiei (FARC) și trupele Guvernului de la Bogota s-au înfruntat (și încă se înfruntă, în ciuda unui recent accord de pace) într-un război civil de proporții epopeice. Marquez, ca scriitor, nu scrie nimic despre acestui război. El a ratat ocazia de a deveni un Victor Hugo al Columbiei avântându-se în această lume a războiului civil. Nu a făcut-o. Numai în câteva locuri înfățișează generalii armatei columbiene FARC la modul cel mai neverosimil: ei fug din fața trupelor guvernamentale, asasinează nevinovați, jefuiesc văduvele sau se îmbată, iar coloneii din Forțele Revoluționare sunt niște fătălăi rupți de realitate care poartă rochii și își petrec vremea lucrând fuste la mașinile de cusut. Este o imagine care nu convinge, dar care a convins probabil juriul Nobel care a văzut aici o critică a marxismului. Punct.
Emil ȚERMURE
