FENOMENE ÎN AFARA NATURII ŞI A ŞTIINŢEI
Întâmplările care vor fi relatate mai jos fac parte dintr-un lung şir de fenomene care au avut loc dar care nu au putut fi explicate niciodată. Ele au fost clasificate ca fenomene sincronizant-temporale sau extraexplicative, tocmai fiindcă nu au putut fi încadrate la nici o altă categorie.
OMUL CARE REVINE
În urmă cu 345 de ani, în dimineaţa zilei de 5 decembrie 1664, pe coasta de Est a Angliei, lângă localitatea Wales, o goeletă încărcată cu mărfuri, aparţinând Companiei Indiilor Orientale se scufundă în apropierea ţărmului englez după o dramatică luptă cu furtuna şi după ce străbătuse Marea Irlandei.
Echipajul şi călătorii se duc la fund şi numai un singur pasager reuşeşte să scape de moarte. El ajunge la ţărm epuizat, abia respirând, agăţat de o scândură şi este adăpostit şi îngrijit de localnici.
Întâmplarea este descrisă în registrul parohial care spune că norocosul călător a părăsit Wales după ce s-a întremat şi a plecat într-o direcţie necunoscută, fără să spună de unde este sau unde se duce. Registrul consemnează doar numele norocosului supravieţuitor al dezastrului: Hugh Williams şi vârsta lui: 32 de ani.
Şi anii trec. Oamenii îşi văd de treburile lor şi întâmplarea este total uitată.
Fix 121 de ani mai târziu, în dimineaţa zilei de 5 decembrie 1785, în largul Mării Irlandei, în acelaşi loc, lângă Wales, izbucneşte o furtună cumplită care scufundă două corăbii de mărfuri care se îndreptau spre ţărmul englez. Echipajele corăbiilor şi pasagerii pier în apele întunecate şi reci. Prin ropotele infernale ale ploii îngheţate un singur pasager ajunge mai mult mort decât viu la ţărm, agăţat de o scândură de lemn. Supravieţuitorul …se numeşte Hugh Williams şi are 32 de ani.
Bătrânii îşi amintesc că părinţii lor le spuseseră de un supravieţuitor cu acelaşi nume care scăpase de moarte la fel de miraculos şi în acelaşi loc în urmă cu o generaţie şi-l întreabă dacă ştie ceva de acest lucru, dar călătorul spune că nu ştie. După ce se întremează, el mulţumeşte gazdelor şi părăseşte localitatea fără să spună încotro se duce şi de unde este..
După 81 de ani, în dimineaţa zilei de 5 decembrie 1866, în largul coastei engleze, în acelaşi loc, tot lângă Wales, izbucneşte din nou o furtună năpraznică şi o corabie este înghiţită de marea dezlănţuită. Pe ţărm ajunge agăţat de o scândură, mai mult mort decât viu, un supravieţuitor. Numele acestuia era Hugh Williams. Vârsta lui: 32 de ani.
Interesant este că anii când au avut loc aceste evenimente, 1785 şi 1866, conţin cifre care adunate dau acelaşi rezultat: 21. Numărul 21 este socotit a fi un număr în afara timpului. El mai este numit numărul lui Fibonacci şi reprezintă ordinea minimală a cvadraturii cercului şi a sferei Universului.
CEI DOI KENNEDY
Abraham Lincoln, preşedintele SUA a fost asasinat la 15 aprilie 1865 şi John Kennedy, tot preşedinte american, a murit asasinat în 22 noiembrie 1963. O serie de coincidenţe stranii leagă destinele acestor doi conducători.
Asasinul lui Lincoln a tras asupra preşedintelui dintr-un teatru şi a fugit să se ascundă într-o olărie, asasinul lui Kennedy a tras asupra lui Kenndey dintr-o olărie şi a fugit să se ascundă într-un teatru.
Preşedintele Kennedy avea un secretar pe care-l chema Lincoln şi preşedintele Lincoln avea un secretar pe care-l chema Kennedy.
UN MEDIC ÎN NOAPTE
30 iulie 1930, noaptea. Pe o zăpuşeală înăbuşitoare, Allan Folby, poliţist american, patrulează pe una din străzile din suburbia oraşului Texas. Strada este neluminată, plină de gropi şi de câini vagabonzi şi cu multe cotituri în unghi de 90 de grade.
La un moment dat, de după colţ, apare brusc o maşină care se îndreaptă cu toată viteza spre poliţist. Orbit de faruri, acesta nu mai are timp să se ferească din calea bolidului, care-l izbeşte în plin, îl aruncă în şanţ şi dispare în noapte. Lucru şi mai grav, maşina în timpul izbiturii l-a agăţat pe poliţist cu bara din spate, i-a rupt pantalonul şi i-a sfâşiat artera femurală de la piciorul drept.
În ciuda durerilor groaznice, omul legii reuşeşte să aprindă lanterna şi să se uite la rană. Sângele ţâşneşte cu putere din arteră ca dintr-o fântână. Artera femurală este a doua mare arteră a organismului. Secţionarea sau sfâşierea ei duce la o pierdere masivă de sânge în timp record şi dacă nu este operat imediat omul moare.
Allan îşi dă seama că dacă nu va primi ajutor de la un chirurg experimentat, în cel mult douăzeci de minute este un om mort. Şansele ca pe strada pustie, în întunericul adânc să se găsească un medic chirurg priceput cu dotarea necesară ca să-l opereze erau zero. Totuşi, din întuneric se vede lumina unei lanterne. “Help!” strigă poliţistul cu ultimele puteri. De el se apropie un om care avea o lanternă puternică în mână şi o trusă chirurgicală completă. Era doctorul Alfred Smith, cel mai bun doctor chirurg din Texas şi care se întorcea de la un pacient pe care-l operase. El se apropie repede de poliţist, îşi dă seama despre ce este vorba, îi dezinfectează şi-i coase rana explicându-i poliţistului pe viu cum se face respectiva operaţie, după care îl pansează şi-i salvează în acest fel viaţa.
Cinci ani mai târziu, pe 30 iulie 1935, exact în acelaşi loc şi la acceeaşi oră târzie de noapte, doctorul Alfred Smith merge singur la o intervenţie de noapte. De după colţ apare brusc o maşină care se îndreaptă în viteză către el. Orbit de faruri, chirurgul nu mai are timp să se ferească şi este lovit în plin. Bara maşinii îi sfâşie artera de la piciorul drept şi-l aruncă în şanţ.
Chirurgul ştie că este condamnat la moarte. Totuşi, cu ultimele puteri, printre gemetele de durere, strigă după ajutor. Aude, la un moment dat, din întunericul nopţii: “Cine este? Unde eşti?” şi vede venind către el cu o lanternă în mână un poliţist. Poliţistul nu era nimeni altul decât Allan Folby. El se dezbracă de manta, îl trage pe medic afară din şanţ, îl aşază pe mantaua de poliţist, pune lanterna pe o piatră înaltă, îşi suflecă mânecile de la veston şi începe să-l opereze pe doctor. Chirurgul, uimit de priceperea poliţistului îl întreabă cine l-a învăţat să facă aşa ceva şi poliţistul spune zâmbind: “Chiar dumneavoastră, sir Alfred! Lecţia mi-aţi dat-o tot aici! Aţi uitat?”
În momentul acela doctorul şi-a adus aminte cu uimire de întâmplarea din urmă cu cinci ani. Cât despre poliţist el şi-a făcut treaba atât de bine că hemoragia s-a oprit imediat. El l-a pansat apoi pe doctor şi l-a ajutat să ajungă acasă, salvându-i viaţa.
EXPERIMENTUL CROSSE
În anul 1837 profesorul şi cercetătorul chimist englez Andrew Crosse a şocat lumea ştiinţifică anunţând că a făcut o descoperire pe care nu şi-o putea explica. El a declarat că în urma unui proces în care amesteca substanţe anorganice rezultau fiinţe organice vii, un fel de insecte care se mişcau şi aveau viaţă.
Crosse era cu atât mai credibil cu cât el nu revendica în nici un fel descoperirea lui, afirma că nu avea nici o explicaţie pentru ce se întâmpla, părea speriat de descoperire şi cerera ajutorul oamenilor de ştiinţă pentru elucidarea evenimentului.
Crosse era un cercetător sobru, nu putea fi acuzat de vedetism. Experienţa pe care el a semnalat-o Societăţii Londoneze de Fizica Electricităţii a atras atenţia nu numai oamenilor de ştiinţă ci şi altor personalităţi, precum fizicianul Michael Faraday sau Mary Shelly, care a scris în urma acestei experienţe celebrul roman Frankestein.
Iată descris pe scurt experimentul care l-a înspăimântat pe descoperitorul său şi care l-a pus în scurt timp în opoziţie cu Biserica, aceasta reacţionând violent şi cerându-i lui Crosse să oprească oprească imediat experimentul.
Crosse a pus într-o retortă cristale de cuarţ, sticlă pisată, carbonat de calciu (CaCO3, substanţă prezentă în oase şi dinţi), pulbere de fier şi acid clorhidric, sulfat de fier, sulfat de cupru, azotat de cupru, apă distilată în proporţii pe care nu le-a divulgat niciodată. Tot acest amestec a fost încălzit uşor şi lăsat pe fundul retortei care a fost plasată într-un câmp electromagnetic generat de un acumulator a cărui intensitate Cross a ţinut-o de asemenea secretă.
În mod normal, în retortă trebuia să se formeze o cantitate de cristale. Rezultatul care a şocat asistenţa a fost acela că după câteva zile în loc de cristale s-au format nişte segmente curioase de culoare albă care în cele din urmă s-au transformat în nişte fiinţe de mărimea şi forma unor insecte ciudate, necunoscute, pe care biologii prezenţi la experiment le-au denumit acarus crosii, după numele lui Crosse.
Savanţii care au asistat la experiment şi-au manifestat reţinerea (în special ranchiunosul Michael Farady), acuzându-l pe Crosse că a amestecat în carbonatul de calciu ouă de insecte. Totuşi experimentul a fost reluat de numeroase ori, componentele amestecului au fost sterilizate prin fierbere în alcool pentru a se îndepărta suspiciunea că sunt impure. Experimentul a fost ţinut sub supraveghere permanentă. Rezultatul a fost de fiecare dată la fel de şocant: în retortă se năşteau fiinţe minuscule de forma unor insecte bizare.
Biserica a reacţionat violent la experimentul Crosse şi l-a acuzat de blasfemie pe chimist şi de faptul că vrea să devină un al doilea Dumnezeu. Comunitatea oamenilor de ştiinţă a adoptat faţă de el o atitudine distantă în ciuda faptului că el nu venise să ceară vreun favor sau vreo onoare ci venise să ceară ajutorul scientiştilor, fiind el însuşi înspăimântat de descoperirea lui.
Cel mai straniu lucru a fost însă acela că Michael Faraday a declarat că a reuşit să repete cu succes Experimentul Crosse de două ori, dar că a pierdut însemnările în care notase procentajul de substanţe care trebuiau amestecate. El a venit la Crosse să-i ceară lămuriri suplimentare, dar acesta a distrus toate datele legate de experiment şi a murit în 1855 sărac şi într-o totală anonimitate.
George PANAITESCU
