POEZII

 

Ioan POPA *** POEZII

Este pentru prima oară când pe internet sunt postate versuri de Ioan Popa.

DACĂ-MI CITIȚI OPERA Dacă-mi citiți opera, voi S-o judecați, dar cu măsură, Că pentru mine a fost război Ce-i pentru voi literatură. Și n-am avut nici aliați, Nici arme ori ziduri de-adăpost, Nici n-am sperat cum voi sperați, Dar nici înfrânt cândva n-am fost. Voi nu cunoașteți în artere Ce sânge-mi curge, ce m-aruncă În bătălii și-mi dă putere Să lupt, să sper, să cred. Și încă… COMANDANTUL Și comandantul, încordat, Strigă la trupă: —Hai, soldat! Mai repede, mai cu elan, Că ne-antrenăm după un plan. Sus cer albastru, jos pietriș, Soldații merg pe el târâș Spre-a ști cum, patrioți și probi, Cu pușca pe-alții să-i ia robi. Și tot la două luni apoi Soldații pleacă la război, Dar alții-n locul lor sosesc Și-același comandant primesc. O, cât ai să mai fii, soldat, De pușca ta amar legat Cu-a jurământului verigi? Cât, comandante, ai să mai strigi? (din volumul ”Odă răzbunării”) DUCELE SFORZA ȘI da VINCI În aur și mătăsuri, încins cu spada grea, Ducele Sforza vede proiecte colosale: Un geniu, Leonardo da Vinci se trudea Să perfecționeze invenții epocale. Ducele spune : — Văd, maestre, aici știință, Picturi ai, multe studii, invenții, aparate... — N-aveam nimic, răspunde da Vinci cu umilință, De studiam, signore, la universitate. DEDICAȚIA Țin în sertar o amintire, O carte: primul meu volum. Cu dedicație, iubire, Ți l-am trimis. Știi când și cum. A stat la tine cam o vară, O, dragoste! Și m-ai iubit. Mi l-ai redat când prima oară Ne-am certat și ne-am despărțit. Acum, cu tâmple de ani arse, Privesc volumul vechi din nou, Văd că nu are file întoarse, N-a fost deschis și e ca nou. Nu sunt trist, tu, demult iubită, Și nici păreri de rău n-am strâns, Nici cartea mea n-a fost citită, Nici eu, că pleci, prea mult n-am plâns. TRANDAFIRII ROȘII Eu merg, știți bine pe ce cale, Trandafiri, căror firul vieții Vi-l tai rapid cu criminale Mâini și cu graba tinereții. Dar consolați-vă că sorții Ne sunt la fel: ca voi și mie Mi-e scris curând pe pragul morții S-ajung; ne ținem companie. Ah, la un monstru vă duc eu, Ce poartă fustă, flori de sânge, Care vrea jertfe noi mereu, Că plânsul meu nu îi ajunge. RĂZBOIUL TROIAN Când Paris a dat de ea cu ochii, Elena-n oglindă se privea Și pe pieptul decoltatei rochii Șiruri de mărgele-și potrivea. Ce-a urmat de aicea știm: complotul, Adulter, răpire și război, Homer, deși orb, a văzut totul Și a făcut un mare tărăboi. Troia au luat cu asalt aheii, Au căzut în lupte mii de morți, Că la deșuchelile femeii Rege Menelau n-a dat divorț. Mai târziu romanii Iliada Au citit atenți și, fără veste, Le călcară la sabini ograda, Îi lăsară fără de neveste. Însă ei, sabinii se calmară, N-au pornit, pentru femei, război, Unii dintre ei chiar răsuflară Ușurați (de ce nu știm nici noi). Dar câți dintre noi ne-am luat femeia Ca Paris, Homer de-ar fi știut, Ar fi lăsat baltă epopeea Și un ziar Cancan și-ar fi făcut. IZVOARELE Curgeau, într-o frumoasă stațiune, La Herculane ori Tușnad, în munți, În noapte, sub lumina blândei lune, Două izvoare amare și fierbinți. Alături eu dormeam cum toți dormim, Prin vis le-aud în limba lor măiastră: — De-al nostru e, ziceau, să nu-l trezim, Tot sufletul îi e ca apa noastră. POLITICIANUL Infracțiunea-l vrea, dar vede C-a depășit al ei temei, Iar crima încă nu îl crede Copt ca să intre-n lumea ei. Faima-l cunoaște dar nu-l place, Inteligența îl ignoră, În preajma lui decența tace, Carierismul nu-l vrea-n horă. Demagogia nu-l primește În casa ei, obrăznicia Prea demagog îl socotește, Prea slab de duh nemernicia. Prostia-l vede prea jos pus Față de propriul ei nivel, Iar el se crede mult prea sus S-ajungă fulgere la el. AH, OCHII TĂI FRUMOȘI ERAU... Ah, ochii tăi frumoși erau, Ca flori de viață pline, Aveau lumini, umor aveau, Tu nu erai ca mine, Că ochii mei erau căprui, Ca-n răni uscate sânge, Ori ca rugina jarului Ce-n zori încet se stinge. Dar șoapta mea pe buze aveai, Alean eu de la tine, Când noaptea mea o luminai, Eu teama-ți luam cu mine. Ocean am fost, cu ape vii, Cu atoli, cu perle, pești, Sirenă-n el ai vrut să vii, Să stai, să locuiești. Văzduh am fost și ți-ai dorit Ca pasăre aproape Să-mi fii – cu suflul te-am oprit Să cazi în lut și-n ape. Și nu ne-au despărțit deloc Nici ani și nici o ușă, Ne-a ars același unic foc, Vom fi a lui cenușă. FRUMOASA CĂPITĂNEASĂ În depărtatul regiment Pierdut în câmp sub larga zare, Cu blocuri-cuburi din ciment Şi cu platou de adunare, Pe-alei ades cu treburi treci, În uniformă, mlădioasă. N-ai vrut ca alţii, ca să pleci Şi-ai stat aici căpităneasă. Te văd şi al sufletului vas, Inima, începe să-mi tresalte, Iar tot ce pot e cu-un plaivas Aceste rânduri să scriu şi-alte. Eşti mai frumoasă ca un verb Vărsând întreaga lui splendoare Pe aurul unui proverb Și nimeni farmecul tău n-are. Dar toamna aceea ce-n reci văi Se anunță la oricine lungă, De rîsul tău, de ochii tăi N-o pot opri să se atingă. Îţi va lua farmec şi umor Şi scânteierea de sub pleoape, De mii de ori mai bine mor Decât s-o văd. Și e aproape…

BĂRBATUL LA 55 DE ANI E liniște în barul larg și vechi, Abia se mișcă chelnerii tăcuți, La mese-s singuratici nu perechi, Paharul plin tu, gura mea, săruți. Și e tăcere-n bar ca-n feudal Castel cu servi misterioși, posaci, Și lămpile par facle de foc pal, Iar noi, aici, vampiri și vârcolaci. E noapte, ies mașini ca din neant, Fulgeră faruri dincolo de geam... Eu n-am știut că am un supleant În viața conjugală ce-o duceam, Dar l-am văzut întâmplător: cu ea Era. Vorbeau. Și strada au trecut, Apoi s-au despărțit și ea râdea, El i-a trimis pe palmă un sărut. Aș vrea tot adevărul să-l cunosc Deși numai o rază-a lui, ce-i drept, M-ar ameți ca arma, recunosc, Ce-accidental s-ar descărca în piept. Chelneru-aduce vin, privesc ursuz, Parcă-n pahar e sânge roșu-aprins Și în pahar văd chipul meu confuz, Clătinător, tăcut cum s-a prelins. Și e tăcere-n bar ca-n feudal Castel cu servi misterioși, posaci Și lămpile par facle de foc pal, Iar noi, aici, vampiri și vârcolaci. Chelneru-n șoaptă mă întreabă iar Dacă mai vreau ceva. Și eu spun: – Vreau, Vreau adevărul, îi răspund amar Și adu-mi de băut că vreau să beau. Și vinul este roșu și amar, Haina îmi e pătată de vermut, Pe masă stau pahar lângă pahar, Paharele pe toate le-am băut. Prin geam, pe sus văd nori arboriformi Cum se întind pe cerul violet. O, suflete, se face ziuă, dormi, Te-oi duce-acasʼ pe umeri ca atlet. Din mână-mi cade un pahar și-l sparg, Doi chelneri intervin automat Și e ceva cu zâmbetul meu larg Când bani le-arunc pe ce am consumat. Mai e-un pahar din care n-am sorbit, Cel mai amar din toate eu socot: Cu Doina să vorbesc ce-am de vorbit, Dar cupa asta s-o ating nu pot... DIVORȚUL Cu voce monoton egală Judecătorul ne-a strigat. Noi am răspuns ”-Prezent” în sală. Războiu-acesta te-a secat. Frumoasă ești și așa de slabă Ca altădată-ntr-un serai La han tătar creștină roabă, Doar în priviri scântei mai ai. Pledând ca avocați doar frângeri De mâini, suspine te-nconjor Și-n suflet de-ar vedea cum sângeri Ar plânge mările în cor. O, tu, care nu ierți ce n-are Iertare nicăieri sub cer, Eu simt în suflet remușcare Dar ce simți tu să spui nu cer. Pe-obrazul stâng îți văd cercelul, O lacrimă-i și perla lui Și plângi și-ți vei căta inelul Mult timp în scrumul focului. COPILĂRIE Era o casă în pădure Cu verde muşchi pe ea, bordei. Ardea în serile obscure O lumânare-n geamul ei. Se auzeau şoptind în stâncă Duhuri vrăjite, spiriduşi, Iar eu păşind cu teamă încă Treceam de pragul vechii uşi. Vedeam arzând pe vatra strâmtă Focul în casa de buşteni, Pe Sfânta Vineri cum descântă Fiertura ei de buruieni. Spre Luna-n cer, peste poiene Un fir de fum urca pe horn, Jucau în noapte Sânziene, Dormea-ntre flori un unicorn. Închisă-n turn, cu gându-acasă, Prinţesa suspina mereu. De-aş fi murit şi pe frumoasă Tot m-aş fi dus s-o scap de zmeu. Însă cădeam în somn deodată Cum ştii şi tu, ce mă citeşti, Că toţi am fost copii odată Şi mamele ne-au spus poveşti. Că toți am fost copii odată, Micuțe fete și băieți, Ne-am risipit în lumea toată Și unii am ajuns poeți. MAREA ÎN CARE TE-AI PIERDUT Marea în care te-ai pierdut E străbătută de vapoare, În unul și tu te-ai suit Și ai plecat cu el. Cu care? Te caut în zadar pe hărți, Nici una drumul tău nu-l știe, La tine nu mai ajung cărți De ale mele, de le-aș scrie. Te legeni pe al apei val Și ai ajuns așa departe Că nu mai vrea, de pe-acest mal, Vreo stea spre tine să mă poarte. Mi-e teamă că te-ndrepți, din sud, Spre zone-n nord, misterioase, Cu-abisuri, cu Triunghi Bermud Și uragane nemiloase. Nu știu nici dacă dormi măcar Ori nu pe nava ce te duce Sau dacă lacrimi îți apar În ochi ori râs să le usuce. Aș vrea să știu în ce mai crezi Acum, de mine îndepărtată, La ce gândești, la ce visezi Tu...dacă mai visezi vreodată. NEBUNA DIN PIAȚA SUDULUI În câte o noapte lungă de beție Trăiesc o întâmplare mai ciudată: O doamnă-n sala largă se arată, Vine la masa mea în berărie. Ia loc pe scaun. Pare că mă știe, Este frumoasă, blând spre mine cată, Cei din local râd când ea câteodată Obrazul cu tristețe mi-l mângâie. Și ca și când aș ști pentru ce mie Mi-acordă ea atenția ei toată, Prietenia ei disimulată Mă înfășoară-n caldă duioșie. Spre verigheta ei cea aurie Privirea mea mereu vrea să se abată, Dar de inel n-o-ntreb nimic vreodată, De ce n-o fac doar sufletul meu știe. Și când ea pleacă, inima mi-o frânge Un sentiment de culpabilitate, Atunci aș suspina, atunci aș plânge, Dar nu-s așa beat... Ori prea beat sunt poate… MARELE INCHIZITOR Marele Inchizitor E bătrân, beteag Și cu sufletul dator Morții ce stă-n prag. Azi la cei întemnițați Intră-n hrube jos, Unde mulți sunt torturați, Dușmani lui Cristos. Strigă una din femei: — Vreau să văd iar cer!, Temniceri deschid cu chei Lacăte de fier. Un oblon deschid în zid, Ea, eretic caz, A privit spre cer avid, Palidă-n obraz. Dar deodată, din senin Chipul și-a schimbat Și îl scuipă-n față în plin, Mândră pe prelat. — Poți, călău, a o lovi, Zice-acesta rar, Las-o totuși a privi Cerul de afar’. Și-n vorbire vocea lui A sunat vibrat, Sumbra boltă a beciului A reverberat. Iară seara-n dormitor, La opt ore fix Marele Inchizitor Stă sub crucifix. Cu autoflagelări Și cu rugi, postind, Cere Domnului iertări Biciul mânuind. Victimă, dar și călău, Urcă-n pat de fier, Doarme lângă biciul său Și nu vede cer.