DACĂ-MI
CITIȚI OPERA
Dacă-mi citiți opera,
voi
S-o judecați, dar cu măsură,
Că pentru mine a
fost război
Ce-i pentru voi literatură.
Și n-am
avut nici aliați,
Nici arme ori ziduri de-adăpost,
Nici
n-am sperat cum voi sperați,
Dar nici înfrânt cândva n-am
fost.
Voi nu cunoașteți în artere
Ce sânge-mi
curge, ce m-aruncă
În bătălii și-mi dă putere
Să
lupt, să sper, să cred. Și încă…
COMANDANTUL
Și
comandantul, încordat,
Strigă la trupă: —Hai,
soldat!
Mai repede, mai cu elan,
Că ne-antrenăm după
un plan.
Sus cer albastru, jos pietriș,
Soldații
merg pe el târâș
Spre-a ști cum, patrioți și probi,
Cu
pușca pe-alții să-i ia robi.
Și tot la două luni
apoi
Soldații pleacă la război,
Dar alții-n locul
lor sosesc
Și-același comandant primesc.
O, cât
ai să mai fii, soldat,
De pușca ta amar legat
Cu-a
jurământului verigi?
Cât, comandante, ai să mai strigi?
(din volumul ”Odă răzbunării”)
DUCELE
SFORZA ȘI da VINCI
În
aur și mătăsuri, încins cu spada grea,
Ducele Sforza vede
proiecte colosale:
Un geniu, Leonardo da Vinci se trudea
Să
perfecționeze invenții epocale.
Ducele
spune : — Văd, maestre, aici știință,
Picturi ai, multe
studii, invenții, aparate...
— N-aveam nimic, răspunde da
Vinci cu umilință,
De studiam, signore, la
universitate.
DEDICAȚIA
Țin
în sertar o amintire,
O carte: primul meu volum.
Cu
dedicație, iubire,
Ți l-am trimis. Știi când și cum.
A
stat la tine cam o vară,
O, dragoste! Și m-ai iubit.
Mi
l-ai redat când prima oară
Ne-am certat și ne-am
despărțit.
Acum, cu tâmple de ani arse,
Privesc
volumul vechi din nou,
Văd că nu are file întoarse,
N-a
fost deschis și e ca nou.
Nu sunt trist, tu, demult
iubită,
Și nici păreri de rău n-am strâns,
Nici
cartea mea n-a fost citită,
Nici eu, că pleci, prea mult
n-am plâns.
TRANDAFIRII ROȘII
Eu
merg, știți bine pe ce cale,
Trandafiri, căror firul
vieții
Vi-l tai rapid cu criminale
Mâini și cu graba
tinereții.
Dar consolați-vă că sorții
Ne sunt
la fel: ca voi și mie
Mi-e scris curând pe pragul
morții
S-ajung; ne ținem companie.
Ah, la un
monstru vă duc eu,
Ce poartă fustă, flori de sânge,
Care
vrea jertfe noi mereu,
Că plânsul meu nu îi
ajunge.
RĂZBOIUL TROIAN
Când
Paris a dat de ea cu ochii,
Elena-n oglindă se privea
Și
pe pieptul decoltatei rochii
Șiruri de mărgele-și
potrivea.
Ce-a
urmat de aicea știm: complotul,
Adulter, răpire și
război,
Homer, deși orb, a văzut totul
Și a făcut
un mare tărăboi.
Troia
au luat cu asalt aheii,
Au căzut în lupte mii de morți,
Că
la deșuchelile femeii
Rege Menelau n-a dat divorț.
Mai
târziu romanii Iliada
Au
citit atenți și, fără veste,
Le călcară la sabini
ograda,
Îi lăsară
fără de neveste.
Însă
ei, sabinii se calmară,
N-au pornit, pentru femei,
război,
Unii dintre ei chiar răsuflară
Ușurați (de
ce nu știm nici noi).
Dar
câți dintre noi ne-am luat femeia
Ca Paris, Homer de-ar fi
știut,
Ar fi lăsat baltă epopeea
Și
un ziar Cancan
și-ar fi făcut.
IZVOARELE
Curgeau,
într-o frumoasă stațiune,
La Herculane ori Tușnad, în
munți,
În noapte, sub lumina blândei lune,
Două
izvoare amare și fierbinți.
Alături eu dormeam cum
toți dormim,
Prin vis le-aud în limba lor măiastră:
—
De-al nostru e, ziceau, să nu-l trezim,
Tot sufletul îi e
ca apa noastră.
POLITICIANUL
Infracțiunea-l
vrea, dar vede
C-a depășit al ei temei,
Iar crima
încă nu îl crede
Copt ca să intre-n lumea ei.
Faima-l
cunoaște dar nu-l place,
Inteligența îl ignoră,
În
preajma lui decența tace,
Carierismul nu-l vrea-n
horă.
Demagogia nu-l primește
În casa ei,
obrăznicia
Prea demagog îl socotește,
Prea slab de
duh nemernicia.
Prostia-l vede prea jos pus
Față
de propriul ei nivel,
Iar el se crede mult prea sus
S-ajungă
fulgere la el.
AH, OCHII TĂI FRUMOȘI ERAU...
Ah,
ochii tăi frumoși erau,
Ca flori de viață pline,
Aveau
lumini, umor aveau,
Tu nu erai ca mine,
Că ochii
mei erau căprui,
Ca-n răni uscate sânge,
Ori ca
rugina jarului
Ce-n zori încet se stinge.
Dar
șoapta mea pe buze aveai,
Alean eu de la tine,
Când
noaptea mea o luminai,
Eu teama-ți luam cu mine.
Ocean
am fost, cu ape vii,
Cu atoli, cu perle, pești,
Sirenă-n
el ai vrut să vii,
Să stai, să locuiești.
Văzduh
am fost și ți-ai dorit
Ca pasăre aproape
Să-mi fii –
cu suflul te-am oprit
Să cazi în lut și-n ape.
Și
nu ne-au despărțit deloc
Nici ani și nici o ușă,
Ne-a
ars același unic foc,
Vom fi a lui cenușă.
FRUMOASA
CĂPITĂNEASĂ
În depărtatul regiment
Pierdut
în câmp sub larga zare,
Cu blocuri-cuburi din ciment
Şi
cu platou de adunare,
Pe-alei ades cu treburi treci,
În
uniformă, mlădioasă.
N-ai vrut ca alţii, ca să
pleci
Şi-ai stat aici căpităneasă.
Te văd şi al
sufletului vas,
Inima, începe să-mi tresalte,
Iar tot
ce pot e cu-un plaivas
Aceste rânduri să scriu
şi-alte.
Eşti mai frumoasă ca un verb
Vărsând
întreaga lui splendoare
Pe aurul unui proverb
Și
nimeni farmecul tău n-are.
Dar toamna aceea ce-n reci
văi
Se anunță la oricine lungă,
De rîsul tău, de
ochii tăi
N-o pot opri să se atingă.
Îţi va
lua farmec şi umor
Şi scânteierea de sub pleoape,
De
mii de ori mai bine mor
Decât s-o văd. Și e aproape…
|
BĂRBATUL
LA 55 DE ANI
E liniște în barul larg și
vechi,
Abia se mișcă chelnerii tăcuți,
La mese-s
singuratici nu perechi,
Paharul plin tu, gura mea,
săruți.
Și e tăcere-n bar ca-n feudal
Castel
cu servi misterioși, posaci,
Și lămpile par facle de foc
pal,
Iar noi, aici, vampiri și vârcolaci.
E
noapte, ies mașini ca din neant,
Fulgeră faruri dincolo de
geam...
Eu n-am știut că am un supleant
În viața
conjugală ce-o duceam,
Dar l-am văzut întâmplător:
cu ea
Era. Vorbeau. Și strada au trecut,
Apoi s-au
despărțit și ea râdea,
El i-a trimis pe palmă un
sărut.
Aș vrea tot adevărul să-l cunosc
Deși
numai o rază-a lui, ce-i drept,
M-ar ameți ca arma,
recunosc,
Ce-accidental s-ar descărca în
piept.
Chelneru-aduce vin, privesc ursuz,
Parcă-n
pahar e sânge roșu-aprins
Și în pahar văd chipul meu
confuz,
Clătinător, tăcut cum s-a prelins.
Și
e tăcere-n bar ca-n feudal
Castel cu servi misterioși,
posaci
Și lămpile par facle de foc pal,
Iar noi, aici,
vampiri și vârcolaci.
Chelneru-n șoaptă mă
întreabă iar
Dacă mai vreau ceva. Și eu spun: –
Vreau,
Vreau adevărul, îi răspund amar
Și adu-mi de
băut că vreau să beau.
Și vinul este roșu și
amar,
Haina îmi e pătată de vermut,
Pe masă stau
pahar lângă pahar,
Paharele pe toate le-am băut.
Prin
geam, pe sus văd nori arboriformi
Cum se întind pe cerul
violet.
O, suflete, se face ziuă, dormi,
Te-oi
duce-acasʼ pe umeri ca atlet.
Din mână-mi cade un
pahar și-l sparg,
Doi chelneri intervin automat
Și e
ceva cu zâmbetul meu larg
Când bani le-arunc pe ce am
consumat.
Mai e-un pahar din care n-am sorbit,
Cel
mai amar din toate eu socot:
Cu Doina să vorbesc ce-am de
vorbit,
Dar cupa asta s-o ating nu pot...
DIVORȚUL
Cu
voce monoton egală
Judecătorul ne-a strigat.
Noi am
răspuns ”-Prezent” în sală.
Războiu-acesta te-a
secat.
Frumoasă ești și așa de slabă
Ca
altădată-ntr-un serai
La han tătar creștină roabă,
Doar
în priviri scântei mai ai.
Pledând ca avocați doar
frângeri
De mâini, suspine te-nconjor
Și-n suflet
de-ar vedea cum sângeri
Ar plânge mările în cor.
O,
tu, care nu ierți ce n-are
Iertare nicăieri sub cer,
Eu
simt în suflet remușcare
Dar ce simți tu să spui nu
cer.
Pe-obrazul stâng îți văd cercelul,
O
lacrimă-i și perla lui
Și plângi și-ți vei căta
inelul
Mult timp în scrumul focului.
COPILĂRIE
Era
o casă în pădure
Cu verde muşchi pe ea, bordei.
Ardea
în serile obscure
O lumânare-n geamul ei.
Se
auzeau şoptind în stâncă
Duhuri vrăjite, spiriduşi,
Iar
eu păşind cu teamă încă
Treceam de pragul vechii
uşi.
Vedeam arzând pe vatra strâmtă
Focul în
casa de buşteni,
Pe Sfânta Vineri cum descântă
Fiertura
ei de buruieni.
Spre Luna-n cer, peste poiene
Un
fir de fum urca pe horn,
Jucau în noapte
Sânziene,
Dormea-ntre flori un unicorn.
Închisă-n
turn, cu gându-acasă,
Prinţesa suspina mereu.
De-aş
fi murit şi pe frumoasă
Tot m-aş fi dus s-o scap de
zmeu.
Însă cădeam în somn deodată
Cum ştii
şi tu, ce mă citeşti,
Că toţi am fost copii odată
Şi
mamele ne-au spus poveşti.
Că toți am fost copii
odată,
Micuțe fete și băieți,
Ne-am risipit în
lumea toată
Și unii am ajuns poeți.
MAREA
ÎN CARE TE-AI PIERDUT
Marea în care te-ai
pierdut
E străbătută de vapoare,
În unul și tu
te-ai suit
Și ai plecat cu el. Cu care?
Te caut
în zadar pe hărți,
Nici una drumul tău nu-l știe,
La
tine nu mai ajung cărți
De ale mele, de le-aș scrie.
Te
legeni pe al apei val
Și ai ajuns așa departe
Că nu
mai vrea, de pe-acest mal,
Vreo stea spre tine să mă
poarte.
Mi-e teamă că te-ndrepți, din sud,
Spre
zone-n nord, misterioase,
Cu-abisuri, cu Triunghi Bermud
Și
uragane nemiloase.
Nu știu nici dacă dormi măcar
Ori
nu pe nava ce te duce
Sau dacă lacrimi îți apar
În
ochi ori râs să le usuce.
Aș vrea să știu în ce
mai crezi
Acum, de mine îndepărtată,
La ce gândești,
la ce visezi
Tu...dacă mai visezi vreodată.
NEBUNA
DIN PIAȚA SUDULUI
În câte o noapte lungă
de beție
Trăiesc o întâmplare mai ciudată:
O
doamnă-n sala largă se arată,
Vine la masa mea în
berărie.
Ia loc pe scaun. Pare că mă știe,
Este
frumoasă, blând spre mine cată,
Cei din local râd când
ea câteodată
Obrazul cu tristețe mi-l mângâie.
Și
ca și când aș ști pentru ce mie
Mi-acordă ea atenția ei
toată,
Prietenia ei disimulată
Mă înfășoară-n
caldă duioșie.
Spre verigheta ei cea aurie
Privirea
mea mereu vrea să se abată,
Dar de inel n-o-ntreb nimic
vreodată,
De ce n-o fac doar sufletul meu știe.
Și
când ea pleacă, inima mi-o frânge
Un sentiment de
culpabilitate,
Atunci aș suspina, atunci aș plânge,
Dar
nu-s așa beat... Ori prea beat sunt poate…
MARELE
INCHIZITOR
Marele Inchizitor
E bătrân,
beteag
Și cu sufletul dator
Morții ce stă-n
prag.
Azi la cei întemnițați
Intră-n hrube
jos,
Unde mulți sunt torturați,
Dușmani lui
Cristos.
Strigă una din femei:
— Vreau să văd
iar cer!,
Temniceri deschid cu chei
Lacăte de fier.
Un
oblon deschid în zid,
Ea, eretic caz,
A privit spre cer
avid,
Palidă-n obraz.
Dar deodată, din
senin
Chipul și-a schimbat
Și îl scuipă-n față în
plin,
Mândră pe prelat.
— Poți, călău, a o
lovi,
Zice-acesta rar,
Las-o totuși a privi
Cerul
de afar’.
Și-n vorbire vocea lui
A sunat
vibrat,
Sumbra boltă a beciului
A reverberat.
Iară
seara-n dormitor,
La opt ore fix
Marele Inchizitor
Stă
sub crucifix.
Cu autoflagelări
Și cu rugi,
postind,
Cere Domnului iertări
Biciul
mânuind.
Victimă, dar și călău,
Urcă-n pat
de fier,
Doarme lângă biciul său
Și nu vede
cer.
|
