MAŞINA LEGII
de Ioan POPA
.jpg)
Mă opresc. Tancheta blindată apărută în fața mea se apropie de mine încet huruind pe şenilele de titan și se oprește. Resorturi ucigaşe pocnesc în mecanismele interioare, ţeava unei mitraliere mă privește amenințătoare cu ochiul ei negru aţintit asupra mea.
— Înţeleg, articulez cu greu, tu ești... o maşină a Legii...
Îmi simt capul golit de gânduri. În lumina amiezii văd trecători mergând pe străzile drepte, sub cerul albastru-întunecat. Orașul se întinde tăcut și sumbru până departe. Dar eu nu știu ce oraș este acest oraș. Eu și mașina Legii vorbim aceeași limbă, dar eu nu știu cum se numește limba pe care noi o vorbim.
— Îmi pare rău, maşină a Legii, articulez eu, dar am uitat cine sunt...
— Tu eşti un delincvent. Ai suferit o corecţie în Spitalul Memoriei. Acum eşti sub supraveghere și trebuie din când în când să te îndrumăm. Mergi pe strada din dreapta, tot înainte. Așa...
Mă îndepărtez şi mă amestec printre ceilalți trecători. Ajung undeva la marginea oraşului. Văd un dig şi, dincolo de el, întinderea verde, nemișcată și plină de alge, a oceanului. Și mă gândesc de ce sunt numit delincvent. În ce fel am devenit delincvent? Poate am fost un mafiot, un contrabandist ori un asasin plătit. Ori şi mai rău: un lord opresor care a participat la represiuni sângeroase. Ori poate am fost preot sacrificator al Bsericii Legiste... Orașul acesta nu-mi pare străin. Dar ca el sunt toate orașele, de secole oamenii sunt îmbrăcați cu aceleași veșminte și poartă încălțări identice.
Mă simt atât de singur încât aș vorbi cu oricine, dacă Legea nu ar interzice conversațiile. Mă simt atât de singur încât privesc cu plăcere cum o altă mașină a Legii se apropie de mine și o salut zâmbind:
— Bună ziua, maşină a Legii. Eu sunt un delincvent penal...
— Bună ziua, delincvent penal. Eu sunt o maşină a Legii. Mergi către clădirea albastră care se vede în depărtare. Dorești să depui un denunț împotriva unui semen de-al tău?
— Nu...Nu pot face asta chiar dacă aș vrea. Tocmai am ieșit din Spitalul Memoriei...Aş dori doar să ştiu cum voi supravieţui...Unde mă voi hrăni, unde voi fi la adăpost?...Înțelegi?...Am uitat drumul spre casă...
— Paşii tăi îşi vor aminti singuri drumul spre casa ta. Nu te gândi la asta. Trebuie doar să mergi. Mergi, delincvent, și vei ajunge acasă...
— Sigur...Merg...Mulțumesc. Îmi pare rău că prin faptele mele am întinat strălucirea societății noastre perfecte și că prin vina mea am adus atingere Legii...
— Faptele tale nu au întinat strălucirea societății noastre perfecte, prin vina ta nu ai adus atingere Legii. Prima poruncă a Legii zice: ”Delincvenţa există pentru ca hidoşenia ei să scoată și mai mult în evidență lumina strălucitoare a Legii și geniul Fondatorului ei”.
— Înţeleg, răspund eu în timp ce mașina se îndepărtează. Înțeleg...
*
Apartamentul în care am ajuns şi către care pașii m-au purtat, îmi pare familiar. Dar nu ştiu dacă am dreptul să fiu aici. Am venit pur şi simplu şi am intrat. Mânerul ușii nu a opus rezistență la atingerea mâinii mele drepte, semn că era acomodat cu palma și degetele mele. Mobilierul, lucrurile, îmi par cunoscute.
Pe masă îmi atrage atenţia o hologramă. Din rama de lemn lăcuit mă priveşte zâmbind un căpitan îmbrăcat în uniforma militară a ofițerilor ciberneticieni. El mă priveşte dintr-un trecut pentru mine străin. Cine o fi? Oare sunt eu? Mă voi uita mai târziu în oglindă ca să-mi reamintesc (dacă voi putea) trăsăturile propriului meu chip și să văd dacă există vreo asemănare între mine și ofițerul din imagine. Dar nu mă grăbesc. S-ar putea să descopăr în acest fel că sunt un biet bătrân jalnic. Mănânc ceva și adorm...
Visez un vis ciudat. O luptă. Totul se succede cu repeziciune. Imaginile sunt confuze. Se aud ţipete. Răsună rafale de arme automate. Apoi un glas : „Opriţi focul! Încetaţi focul!”...
Mă trezesc din somn lac de sudoare. În casă este întuneric, fiindcă s-a lăsat noaptea. Afară, în stradă, se aud focuri de armă şi scrâşnete de şenile — maşinile justițiare.
Ies repede în holul blocului. La apariţia mea, oamenii adunaţi aici nu mai rostesc nici un cuvânt, devin tăcuți și mă privesc cu ostilitate în lumina slabă a câtorva lanterne oarbe. Mulţi au arme în mâini.
— Ce se întâmplă ? întreb uimit.
— Vom fi atacaţi. Și avem dreptul să ne apărăm. Legea ne dă acest drept, îmi răspunde cineva cu o răceală care mă înfioară.
Rostesc în mod reflex:
— Să chemăm Poliţia...
— Nu mai există Poliţie! Nu mai există poliţişti... Ai uitat? Există doar moarte și crimă, doar hăituitori și hăituiți! strigă spre mine voci ostile.
Îi privesc derutat. Mă întreabă dacă am uitat. Sigur că am uitat. Doar am ieșit din Spitalul Memoriei. Altfel nu le-aș fi cerut să-i cheme pe polițiști. Dar întrebarea ”Ai uitat?” are în ea ceva, un reproș amar ca o acuzație rostită la adresa mea cu ostilitate. De ce cu ostilitate?...
Îmi vine în minte deodată un gând și rostesc cu voce tare:
— Dar mașinile Legii unde sunt? Ele sunt făcute să apere Legea, să-i respingă pe atacatori...
— Ele sunt atacatorii! strigă spre mine aceleași voce. Pe timp de zi apără Legea, dar după apusul soarelui n-o mai apără...Dimpotrivă...Și ucid pe oricine iese pe stradă la căderea serii.
— Era deja seară când am ajuns aici și pe mine nu m-au ucis, murmur eu cu o voce abia auzită.
— Pentru că pe tine te cunosc, doctore, strigă în jurul meu mai multe glasuri pline de ostilitate nedisimulată.
— Cum adică mă cunosc? întreb eu cu uimire. Ce spuneți?...
— Taci! îmi șoptește cineva cu ură. Taci sau te scoatem afară ca să-ți saluți jucăriile criminale!...Doctor în cibernetică! adaugă el cu un dispreț nimicitor, scuipând sfidător la picioarele mele.
Și nu mai pun nici o întrebare.
Pe holul de la intrare oamenii își verifică armele, vorbesc în șoaptă și în întuneric se văd doar punctele roșii ale țigărilor din care ei trag din când în când. Afară cerul e acoperit de nori prin spărturile cărora răzbate lumina sângerie a lunii. Locatarii stau precum soldații de pe front în așteptarea atacului inamic.
Dar eu deschid ușa brusc și ies în infernul din stradă. Rătăcesc așa ore întregi, străbat orașul prin întuneric.
Maşinile Legii distrug clădiri şi vânează oameni, asaltează blocuri de locuit. Mașinile Legii nu mă mai îndrumă, fiindcă am ieșit din perioada de supraveghere. Dar pentru ele rămân în continuare delincvent, fiindcă am încălcat interdicția și am ieșit în stradă pe timp de noapte. Mă arunc în fața uneia și strig tare:
— Vreau să fac un denunț!...
Mașina se oprește brusc scrâșnind din șenile. O lumină se plimbă pe fața mea. Un glas metalic sună marțial:
— Urcă în cabină, delincvent.
Sui treptele scării și mă așez pe banchetă. Ușa cabinei se închide etanș, cu un pocnet sec.
— Ce dorești să declari?...
— Am comis o crimă. Ucide-mă...
Ţeava rece a unei mitraliere se îndreaptă spre pieptul meu. Cele două display-uri ale computerului din faţa mea se însufleţesc, devin luminoase. Închid ochii și aștept rafala. Dar execuția întârzie. Văd cum țeava armei se ridică în sus, luminile computerelor se sting.
— Eşti liber. Nu te putem judeca, aud eu vocea metalică a mașinii.
Ușa cabinei se deschide ca să-mi permită coborârea.
— Înţeleg, spun eu ridicându-mă de pe scaun și coborând. Am să mă întorc la mine acasă...
— Locuieşti departe, delincvent? mă întreabă maşina.
Şi parcă în sunetul metalic al vocii ei răsună o compasiune pe care n-am întâlnit-o mai înainte la oameni.
— Nu-mi amintesc, răspund eu, am doar o idee vagă despre drumul care duce la casa mea....Aș putea cred să-ți explic mai mult, dar acum este târziu şi trebuie să mă duc...
