OFERTĂ DE SCRIITOR de 30 000 (treizeci de mii) de euro pentru publicarea unui manuscris de poezie obișnuită, refuzată rând pe rând de editurile HUMANITAS, RAO, VREMEA
Sunt membru al Uniunii Scriitorilor din România și am publicat până acum în limbile română și franceză circa zece cărți la mai multe edituri din Franța și din România, dintre care două romane de succes la editura HUMANITAS.
În urmă cu doi ani am înaintat directoarei editurii HUMANITAS, Lidia Bodea, pentru publicare, un manuscris de-al meu cuprinzând circa 80 de poezii scrise în limba română.
În scrisoarea adresată respectabilei profesoare de limba ebraică Lidia Bodea, o doamnă în vârstă care are (cred eu) mai bine de cincizeci de ani de experiență în meseria de director de editură și de cadru didactic universitar, am specificat că știam că marile edituri sunt reticente în a publica poezie, dar că eram dispus să plătesc editurii cheltuielile de editare a cărții și să cumpăr un număr de exemplare din viitoarea carte, în limita a 10000 (zece mii de euro).
Asta însemna că eu singur aș fi cumpărat de la editura Humanitas circa 2000 (două mii) de cărți ( în situația în care cărțile de poezie care apar azi pe piață nu apar în tiraj mai mare de o sută, două sute de exemplare).
Tot ceea ce doream eu era ca noua mea carte de poezie să intre în librării sau în punctele de vânzare ale HUMANITAS ca să văd cum se vinde astăzi un anume gen de poezie.
Era de fapt o chestiune care ținea mai mult de sfera afacerilor, având în vedere că eram dispus să investesc atâția bani pentru a sonda pe banii mei piața cărții în ceea ce privește cererea de poezie.
Manuscrisul meu conținea poeme decente, absolut inofensive, fără tentă politică și fără nuanțe de critică de nici un fel. Erau poezii de dragoste, umoristice, cu subiect istoric etc. care nu aduceau atingere nimănui. Nici nu mi-aș fi permis să risc așa ceva, având în vedere că sunt un scriitor cunoscut. În mod normal, editura ar fi trebuit să încurajeze demersul meu dar, după o așteptare a răspunsului de câteva luni, văzând că nu mi se dă nici un răspuns, am mers la editură și am aflat de la secretara editurii Humanitas că Lidia Bodea refuză publicarea cărții mele de poezie. Secretara mi-a returnat manuscrisul fără alte explicații. Încercarea mea de a obține o audiență la directoarea Bodea a fost respinsă cu răceală. Mi s-a comunicat doar că oferta mea de a cumpăra cărți în valoare de 10000 (zece mii) de euro, dacă Humanitas îmi publica poeziile, nu interesa editura Humanitas. O atitudine absolut stupefiantă într-o lume a economiei de piață, cu atât mai mult cu cât două romane scrise de mine îmi fuseseră publicate cu succes de Lidia Bodea la editura Humanitas. Până și în lumea cenușie a comunismului ceaușist existau edituri (precum Litera) care publicau cărți pe banii autorilor și chiar le difuzau destul de bine în întreaga țară.
Totuși, m-am conformat. Mi-am luat manuscrisul și am plecat. Pe drum însă am început să-mi fac griji în privința securității manuscrisului meu, care fusese în sediul editurii Humanitas mai bine de două luni. După cum se știe, în marile edituri furturile literare sunt foarte posibile, mie însumi mi s-au furat manuscrise. Am început deci să mă întreb dacă nu cumva cineva luase poeziile mele ca să le publice sub semnătura lui.
Neliniștit, dacă nu chiar îngrozit de o astfel de perspectivă, am alergat la editura RAO căreia i-am oferit volumul meu de poezii pentru a fi tipărit în câte exemplare dorea editura RAO, eu obligându-mă să cumpăr contra cost câteva sute de exemplare din carte, în limita a 7000 sau 8000 (opt mii) de euro. Cei de la editura RAO au refuzat fără măcar să se uite la manuscrisul meu, deși editura RAO era atunci (poate și acum e la fel) cu un picior în groapă.
Uimit de o astfel de atitudine nu doar pur bolșevică, stalinistă ci și disprețuitoare față de bani, am devenit curios. M-am îndreptat spre editura VREMEA, care la fel ca editura RAO avea și ea mari probleme financiare.
Discuțiile care s-au derulat pe o perioadă de circa două ore cu cei de la editura VREMEA au fost absolut incredibile. Am oferit celor de la editura VREMEA manuscrisul și m-am obligat ca, în cazul în care ei îmi publicau cartea, să cumpăr un număr de exemplare din cartea publicată, în limita a 15000 (cincisprezece mii) de euro.
Reprezentantul editurii VREMEA privea cu o figură impenetrabilă în telefonul mobil unde citea pagina mea de scriitor din Wikipedia (care e una destul de mare).
Am rămas uimit când, în cele din urmă, a spus sec:
— Chiar dacă, în cazul în care vă publicăm, vă oferiți să cumpărați de la noi din viitoarea dumneavoastră carte un număr de exemplare în limita a 15000 (cincisprezece mii de euro), refuzăm să vă publicăm.
Surprins și uluit, am mai avut puterea să întreb:
— Vreți să vă cumpăr mai multe cărți? Pot să cumpăr de la dumneavoastră, din viitorul meu volum cărți în valoare de 30 000 de euro. Știu că vă confruntați cu probleme financiare și mai știu că nici nu aveți cine știe ce difuzare a cărților, dar eu vreau să-mi asigur opera fiindcă mă tem că poeziile mi-au fost furate. Dar dacă vor fi publicate repede aici la dumneavoastră, atunci voi sta liniștit, nimeni nu le va putea publica sub semnătura lui. De aceea sunt dispus să vă dau oricât cereți...
— Nu vă putem publica nici dacă ne oferiți un million de euro, a spus rece reprezentantul editurii.
— De ce nu puteți?... Aveți probleme cu tipografiile, v-ați pierdut licența?...Sunteți în faliment?
— Nu. Nimic din toate astea. Putem să vă publicăm dar nu vrem să vă publicăm. Avem alte probleme. Și n-avem timp.
— Adică v-ați făcut o editură, dar nu aveți timp să vă ocupați de publicatul cărților ca să câștigați bani?...Nu înțeleg…Este ceva...Atunci din ce trăiți? De unde vă vin banii?
Am plecat de acolo absolut buimăcit. Mi se părea ceva absolut ireal să fiu într-o țară europeană, să ofer unor edituri (unele cu mari probleme financiare) o sumă colosală pentru a-mi tipări un volum de poezie și ele să mă refuze. Acest lucru m-a înfricoșat: era clar că eram interzis de la publicare, că editurile aveau numele meu pe o listă a scriitorilor interziși. Altă explicație nu putea să existe. Dar pentru ce aș fi fost trecut pe o astfel de listă? Și cum să se petreacă așa ceva într-o țară europeană, democratică, unde legile garantează dreptul la creație?
În piața Universității m-am întâlnit cu poetul Vasile Poenaru, patronul prestigioasei edituri CORESI.
— Ce mai faci, domnule? m-a întrebat el.
— Chiar la dumneata veneam! am exclamat eu.
I-am explicat în câteva minute totul și i-am spus că sunt terorizat de ideea că mi-a fost furat manuscrisul de cineva de la editura HUMANITAS care o să-l publice sub numele lui, fiindcă editura refuza să-l publice. I-am arătat manuscrisul meu pe care el a început să-l frunzărească.
—Tot ce se poate, a spus cunoscutul poet cu vocea lui blândă, răsfoind interesat manuscrisul pe care tocmai i-l dădusem. În lumea marilor edituri, a mormăit el, se pot comite lejer astfel de furturi, mai ales că sunt greu de dovedit și legea nu prevede nimic în acest sens. Dar dacă vrei, îți public eu manuscrisul la editura mea, la CORESI și nu te costă nimic. Doar ești scriitor cunoscut, membru al Uniunii Scriitorilor. Și scrii și în limba franceză, din câte știu. Dacă vrei, îți public manuscrisul. Dar voi lua un procentaj mare din vânzări…
— Dumneata ești sigur că poți să-l publici? Uită-te bine în manuscris! Poate am înnebunit eu și nu mai știu ce scriu. Poate că am scris (fără să-mi dau seama) ceva subversiv sau porcos, poate am scris versuri care instigă la răsturnarea Guvernului sau a președintelui Iohannis, sau poate am scris versuri care încalcă morala…… Te-ai uitat pe poezii?
— Da. Sunt poezii interesante, drăguțe, a zis el râzând. Nu e nimic subversiv sau imoral în ele. Ți le public…
— Și când le publici?
— Săptămâna viitoare cel târziu…
Și așa a fost. În câteva zile a apărut cartea fără să mă coste nimic.
Mult timp nu am putut să-mi explica o astfel de stranie atitudine din partea unor edituri private pentru care banii sunt pe primul plan. Și care au pretenție de edituri cu blazon. Acum însă știu care este explicația acelui comportament. Dar despre asta într-un articol viitor.
Tot ceea ce doream eu era ca noua mea carte de poezie să intre în librării sau în punctele de vânzare ale HUMANITAS ca să văd cum se vinde astăzi un anume gen de poezie.
Era de fapt o chestiune care ținea mai mult de sfera afacerilor, având în vedere că eram dispus să investesc atâția bani pentru a sonda pe banii mei piața cărții în ceea ce privește cererea de poezie.
Manuscrisul meu conținea poeme decente, absolut inofensive, fără tentă politică și fără nuanțe de critică de nici un fel. Erau poezii de dragoste, umoristice, cu subiect istoric etc. care nu aduceau atingere nimănui. Nici nu mi-aș fi permis să risc așa ceva, având în vedere că sunt un scriitor cunoscut. În mod normal, editura ar fi trebuit să încurajeze demersul meu dar, după o așteptare a răspunsului de câteva luni, văzând că nu mi se dă nici un răspuns, am mers la editură și am aflat de la secretara editurii Humanitas că Lidia Bodea refuză publicarea cărții mele de poezie. Secretara mi-a returnat manuscrisul fără alte explicații. Încercarea mea de a obține o audiență la directoarea Bodea a fost respinsă cu răceală. Mi s-a comunicat doar că oferta mea de a cumpăra cărți în valoare de 10000 (zece mii) de euro, dacă Humanitas îmi publica poeziile, nu interesa editura Humanitas. O atitudine absolut stupefiantă într-o lume a economiei de piață, cu atât mai mult cu cât două romane scrise de mine îmi fuseseră publicate cu succes de Lidia Bodea la editura Humanitas. Până și în lumea cenușie a comunismului ceaușist existau edituri (precum Litera) care publicau cărți pe banii autorilor și chiar le difuzau destul de bine în întreaga țară.
Totuși, m-am conformat. Mi-am luat manuscrisul și am plecat. Pe drum însă am început să-mi fac griji în privința securității manuscrisului meu, care fusese în sediul editurii Humanitas mai bine de două luni. După cum se știe, în marile edituri furturile literare sunt foarte posibile, mie însumi mi s-au furat manuscrise. Am început deci să mă întreb dacă nu cumva cineva luase poeziile mele ca să le publice sub semnătura lui.
Neliniștit, dacă nu chiar îngrozit de o astfel de perspectivă, am alergat la editura RAO căreia i-am oferit volumul meu de poezii pentru a fi tipărit în câte exemplare dorea editura RAO, eu obligându-mă să cumpăr contra cost câteva sute de exemplare din carte, în limita a 7000 sau 8000 (opt mii) de euro. Cei de la editura RAO au refuzat fără măcar să se uite la manuscrisul meu, deși editura RAO era atunci (poate și acum e la fel) cu un picior în groapă.
Uimit de o astfel de atitudine nu doar pur bolșevică, stalinistă ci și disprețuitoare față de bani, am devenit curios. M-am îndreptat spre editura VREMEA, care la fel ca editura RAO avea și ea mari probleme financiare.
Discuțiile care s-au derulat pe o perioadă de circa două ore cu cei de la editura VREMEA au fost absolut incredibile. Am oferit celor de la editura VREMEA manuscrisul și m-am obligat ca, în cazul în care ei îmi publicau cartea, să cumpăr un număr de exemplare din cartea publicată, în limita a 15000 (cincisprezece mii) de euro.
Reprezentantul editurii VREMEA privea cu o figură impenetrabilă în telefonul mobil unde citea pagina mea de scriitor din Wikipedia (care e una destul de mare).
Am rămas uimit când, în cele din urmă, a spus sec:
— Chiar dacă, în cazul în care vă publicăm, vă oferiți să cumpărați de la noi din viitoarea dumneavoastră carte un număr de exemplare în limita a 15000 (cincisprezece mii de euro), refuzăm să vă publicăm.
Surprins și uluit, am mai avut puterea să întreb:
— Vreți să vă cumpăr mai multe cărți? Pot să cumpăr de la dumneavoastră, din viitorul meu volum cărți în valoare de 30 000 de euro. Știu că vă confruntați cu probleme financiare și mai știu că nici nu aveți cine știe ce difuzare a cărților, dar eu vreau să-mi asigur opera fiindcă mă tem că poeziile mi-au fost furate. Dar dacă vor fi publicate repede aici la dumneavoastră, atunci voi sta liniștit, nimeni nu le va putea publica sub semnătura lui. De aceea sunt dispus să vă dau oricât cereți...
— Nu vă putem publica nici dacă ne oferiți un million de euro, a spus rece reprezentantul editurii.
— De ce nu puteți?... Aveți probleme cu tipografiile, v-ați pierdut licența?...Sunteți în faliment?
— Nu. Nimic din toate astea. Putem să vă publicăm dar nu vrem să vă publicăm. Avem alte probleme. Și n-avem timp.
— Adică v-ați făcut o editură, dar nu aveți timp să vă ocupați de publicatul cărților ca să câștigați bani?...Nu înțeleg…Este ceva...Atunci din ce trăiți? De unde vă vin banii?
Am plecat de acolo absolut buimăcit. Mi se părea ceva absolut ireal să fiu într-o țară europeană, să ofer unor edituri (unele cu mari probleme financiare) o sumă colosală pentru a-mi tipări un volum de poezie și ele să mă refuze. Acest lucru m-a înfricoșat: era clar că eram interzis de la publicare, că editurile aveau numele meu pe o listă a scriitorilor interziși. Altă explicație nu putea să existe. Dar pentru ce aș fi fost trecut pe o astfel de listă? Și cum să se petreacă așa ceva într-o țară europeană, democratică, unde legile garantează dreptul la creație?
În piața Universității m-am întâlnit cu poetul Vasile Poenaru, patronul prestigioasei edituri CORESI.
— Ce mai faci, domnule? m-a întrebat el.
— Chiar la dumneata veneam! am exclamat eu.
I-am explicat în câteva minute totul și i-am spus că sunt terorizat de ideea că mi-a fost furat manuscrisul de cineva de la editura HUMANITAS care o să-l publice sub numele lui, fiindcă editura refuza să-l publice. I-am arătat manuscrisul meu pe care el a început să-l frunzărească.
—Tot ce se poate, a spus cunoscutul poet cu vocea lui blândă, răsfoind interesat manuscrisul pe care tocmai i-l dădusem. În lumea marilor edituri, a mormăit el, se pot comite lejer astfel de furturi, mai ales că sunt greu de dovedit și legea nu prevede nimic în acest sens. Dar dacă vrei, îți public eu manuscrisul la editura mea, la CORESI și nu te costă nimic. Doar ești scriitor cunoscut, membru al Uniunii Scriitorilor. Și scrii și în limba franceză, din câte știu. Dacă vrei, îți public manuscrisul. Dar voi lua un procentaj mare din vânzări…
— Dumneata ești sigur că poți să-l publici? Uită-te bine în manuscris! Poate am înnebunit eu și nu mai știu ce scriu. Poate că am scris (fără să-mi dau seama) ceva subversiv sau porcos, poate am scris versuri care instigă la răsturnarea Guvernului sau a președintelui Iohannis, sau poate am scris versuri care încalcă morala…… Te-ai uitat pe poezii?
— Da. Sunt poezii interesante, drăguțe, a zis el râzând. Nu e nimic subversiv sau imoral în ele. Ți le public…
— Și când le publici?
— Săptămâna viitoare cel târziu…
Și așa a fost. În câteva zile a apărut cartea fără să mă coste nimic.
Mult timp nu am putut să-mi explica o astfel de stranie atitudine din partea unor edituri private pentru care banii sunt pe primul plan. Și care au pretenție de edituri cu blazon. Acum însă știu care este explicația acelui comportament. Dar despre asta într-un articol viitor.
ZORRO