PAMFLET * MISTERIOSUL JURNAL AL UNUI OFIȚER DE GARDĂ PREZIDENȚIALĂ

  

                                                                                             de  Ioan  POPA  

     

    Am găsit zilele trecute, în metrou, uitat pe un scaun, un manuscris fără adresă pe el și nesemnat.Manuscrisul este un fel de jurnal și aparține unui ofițer însărcinat cu protecția unui oficial de rang înalt numit ”președinte”.
    Mărturisesc cu cea mai mare sinceritate și bună credință că mi-a fost cu neputință să-l identific pe acel misterios ”președinte” înfățișat în enigmaticul manuscris.

   Totuși, după unele amănunte din text, înclin să cred că persoana numită ”președinte” nu este o ficțiune ci există cu adevărat pe undeva, dar nu știu pe unde, că pe aici prin țară nu e. Poate o fi prin străinătate.
   De asemenea nu bag mâna în foc în ceea ce privește gradul de credibilitate al întâmplărilor   

înfățișate în jurnal. Dar așa este în democrație, nu tot ce se spune publicului la televizor s-a întâmplat cu adevărat și nu tot ce se întâmplă în realitate ajunge la urechile mulțimii ci doar la anumite urechi.

   Asta spre binele nostru al tuturor și pentru ca în țară să nu existe nici cel mai mic semn de încălcare a legii, pentru că autoritățile nu tolerează așa ceva.
   Tocmai de aceea în patria noastră perfectă, fericită și foarte proeuropeană de azi, dacă o femeie se plânge amicelor ei că iubitul i-a rupt inima în două, Procuratura se autosesizează din oficiu și Poliția îi deschide bărbatului dosar penal pentru vătămare corporală gravă.
  Dar îi las mai bine pe cititori să parcurgă fragmentul de manuscris pe care îl redau mai jos.

 

   .... În dimineața asta, la Paris, președintele a participat la Summit-ul Francofoniei. În drumul nostru către locul unde se desfășura evenimentul, am întâlnit o manifestație stradală de protest. Văzând manifestația, președintele  a rostit o singură vorbă: ”Ghinion...”.
     Când am intrat în sala unde se ținea evenimentul, activitatea încă nu începuse și invitații  la Summitul Francofoniei din Paris discutau unii cu alții în limba engleză, principala limbă care se vorbește în Franța (a doua fiind limba ebraică).
     O damă, profitând de atmosfera de destindere din sală, a reușit să înșele vigilența noastră. S-a repezit glonț la domnul președinte, care nu este nici norvegian, nici șeful NATO și a început să strige pe un ton plin de agresivitate și insolență:
    — Ce ai mă, cu rușii, norvegian nesăbuit? Nu-ți ajunge că ai devenit șeful NATO?  Acum tu și stăpânii tăi plănuiți să dați foc întregii Europe și să băgați NATO în război contra Rusiei? Așa e că vreți război? Numai în felul ăsta vi se mai scoală, nu-i așa? a adăugat ea vârându-se bătăioasă în ochii președintelui ca și cum ar fi vrut ca el să-i răspundă musai și pe loc la această ultimă întrebare.
    Dar președintele nu a răspuns nici ”Da” nici ”Nu” la această întrebare extrem de delicată și provocatoare ci dimpotrivă, s-a închis într-o tăcere adâncă, dând dovadă de o admirabilă stăpânire de sine și de o măreție demnă de marile capete încoronate ale istoriei lumii.
    Bineînțeles că noi, cei însărcinați cu protecția președintelui, ne-am dat seama imediat că dama care se adresa președintelui era o fascistă înrăită. Trebuia să intervenim în forță înainte ca să izbucnească scandalul și  toți cei din sală să înceapă să cânte în cor imnul antifascist Bella ciao, pe care  parlamentarii europeni îl intonează la unison atunci când simt că există fasciști printre ei.  Nimic nu-i înspăimântă și nu-i doare mai tare pe fasciști decât versurile teribile din imnul european antifascist Bella ciao cântat uneori  de europarlamentari în incinta Parlamentului Europei și care sună așa:

” O, bella ciao, bella ciao, ciao, ciao, ciao,
O, Doamne, ce chin să ne trezim și
Să ne sculăm dimineața din pat
În fiecare zi.
O, bella ciao, bella ciao, ciao, ciao, ciao,
Cu fiecare oră pe care o petrecem aici
Ne pierdem tinerețea,
O, bella ciao, bella ciao, ciao, ciao, ciao” etc.

    Așadar am intervenit urgent și doamna a fost luată pe sus și evacuată din sală în timp ce dădea din piciorușe pe sub fustele largi și țipa asurzitor.
   După ședința summitului am decis să ne întoarcem pe jos la hotelul Le Bristol unde eram cazați și unde o cameră costă în general 40 000 (patruzeci de mii) de euro pe noapte (și tot atâta pe timp de zi). Președintele este foarte nemulțumit de Le Bristol spunând că-i un hotel sărăcăcios, lipsit de confort și cu mâncare de slabă  calitate.
     Până la hotel am mers pe jos din două motive: el nu e departe de clădirea unde se ține summitul, iar președintele voia să vadă Parisul.
    Abia am făcut câțiva pași că, înainte ca noi, cei din serviciul de protecție, să putem schița vreo mișcare, un cetățean între două vârste, cu o agilitate de pisică, a ajuns în fața președintelui unde a făcut o plecăciune adâncă spunând  plin de satisfacție și  cu o voce tunătoare:
       — Cer îngăduința Majestății Voastre  să fac un selfie cu dumneavoastră, Majestate, ca să mă pot lăuda și eu că sunt în poză cu Majestatea Sa Philippe Leopold, regele belgienilor.
    Zicând acestea, bravul fan al regelui Philippe l-a proptit repede pe președintele nostru cu spatele în zidul de alături, i-a întors un pic capul către dreapta, i-a îndepărtat o scamă de pe haină, apoi  s-a vârât la subsuoara dreaptă a președintelui cum se vâră puiul sub aripa de cloșcă și în această poziție și-a făcut un selfie cu telefonul mobil.
    Toate acestea s-au petrecut cu viteza cu care compania Orange îți taie internetul dacă ai întârziat cu plata facturii la telefon (adică în mai puțin de o secundă) și noi nici nu am avut când să reacționăm. Președintele însă a dat dovadă de un calm imperturbabil și de o admirabilă liniște sufletească și noi, cei însărcinați cu protecția președintelui, abia atunci ne-am dat seama, uitându-ne din curiozitate pe mobil, cât de mult seamănă președintele nostru cu regele Philippe al belgienilor. Acest lucru ne-a umplut inimile de mândrie și așa am pornit mai departe. Dar nu am ajuns prea departe fiindcă un pic mai încolo un grup de câțiva inși s-a apropiat de noi privind cu atenție la președinte. Unul dintre ei a exclamat uimit:
        — Uite-l pe Nikolai Patrușev, secretarul Consiliului de Securitate al Rusiei! Excelență, au strigat ei plini de fervoare către președinte,  Franța vă iubește și vă admiră, dați-ne, vă rugăm, un autograf pe cărțile Excelenței Voastre, pe care tocmai le-am cumpărat de la librărie...
    Și au dat buzna peste el, i-au întins mai multe cărți pe care președintele și-a depus imperturbabil și conștiincios semnătura fără să se grăbească. Apoi admiratorii lui Patrușev au plecat fericiți. Și noi din nou, uitându-ne pe celulare, am rămas uimiți de asemănarea dintre președintele nostru și vestitul Patrușev și ne-a cam cuprins îngrijorarea, ba chiar ne-am speriat de-a binelea.
     Abia ne-am îndepărtat de locul cu pricina că, imediat după colțul străzii, a oprit lângă noi o limuzină din care a coborât un tip în robă de avocat francez care i-a pus președintelui  sub nas un teanc de hârtii.  
         — Majestatea Voastră, slavă Domnului că v-am găsit, e o chestiune urgentă, a zis el precipitat dar plin de entuziasm. Sunt trimis de avocatul dumneavoastră. Sunt colaboratorul lui. Ați câștigat procesul! Ia uitați-vă aici, scrie negru pe alb: ” Dată azi, în Tribunalul din Paris. Majestatea Sa Henric, Mare Duce de Luxembourg are câștig de cauză în chestiunea”....bla...bla...bla..Știți despre ce este vorba. Semnați repede aici, Majestate, ca să depunem acceptul, luați stiloul meu. Semnați aici...aici....așa...și aici...și aici...
     Președintele a semnat conștiincios și cu mare atenție toate hârtiile până la ultima, a pus capacul la stilou și l-a înapoiat politicos mesagerului care a făcut o plecăciune și a dispărut. Este inutil să spunem că am descoperit cu această ocazie, uitându-ne în celulare la ”Google imagini” că președintele nostru semăna leit cu Marele Duce de Luxembourg. Și ne-a mai venit inima la loc și am oftat ușurați.
    Am pornit mai departe. Dar nu ne era dat să avem parte de liniște. După câțiva metri un grup de indivizi a început să se agite și a devenit amenințător, încercând să ajungă la președinte. Noi am făcut uz de toată forța pentru a-i ține la distanță și în acest scop a trebuit să rupem câțiva dinți și câteva mandibule. Ei s-au retras și au început să urle, arătând cu degetul către președinte:
        — Uite-l pe nemernicul care a distrus cu explozibil conductele gazoductului Nord Stream și a lăsat Europa fără gazul pe care ni-l dădeau rușii aproape pe degeaba. De ce ai distrus, mă, Nord Stream?  Huoooo!... Huoooo!...
     Președintele a asistat liniștit la incident cu obișnuitul calm imperturbabil, fără ca un mușchi să-i tresară pe față. Turbulenții însă se pregăteau să ia din nou cu asalt grupul nostru și treaba se îngroșa, dar ne-a venit ajutor de unde nu ne așteptam, conform zicalei cui pe cui scoate. Grupul violent a fost pus pe fugă de niște inși solizi cu capete rase și pumni potriviți pentru a rupe dinți și a sparge nasuri. Unul dintre aceștia s-a apropiat de președinte și a spus:
      — Herr Udo Voight, chiar dacă v-ați ras mustața, dușmanii noștri știu cine sunteți. De aceea trebuie să vă păziți și să nu vă expuneți inutil. Se apropie vremea când marele nostru partid, Herr Voight, adică Partidul Național Democrat German, va face din nou Germania mare...
    Am descoperit cu această ocazie că asemănarea dintre președinte și cei doi invocați de grupurile respective era cu adevărat frapantă. Cuprinși din nou de spaimă, am mers mai departe și ne întrebam ce alte surprize ne mai așteptau înainte de a reveni la hotelul Le Bristol. Am observat că eram înconjurați și însoțiți discret de persoane bizare îmbrăcate în mantii lungi și purtând pe cap glugi țuguiate, largi, care le ascundeau fețele.  Una dintre acestea s-a apropiat de președinte și i-a spus:
        — Domnule David Duke, dumneavoastră în calitate de Mare Vrăjitor al Klanului trebuia să ne înștiințați că veniți în Franța. Noroc că în urmă cu două ore un om de-al nostru v-a recunoscut și a alertat membrii de aici ai Ku Klux-ului. Aveți nevoie de sprijinul nostru?
     Președintele, ca de obicei, a făcut ce știe să facă mai bine, adică s-a închis într-o  tăcere impenetrabilă, prin care nu ar fi putut trece nici glonțul și a continuat să meargă în ritmul obișnuit. Eram într-o situație extrem de delicată. Atunci am luat o decizie crucială. I-am spus cu voce scăzută mesagerului celor cu glugi țuguiate:
         — Domnule, suntem aici într-o misiune secretă despre care Marele Vrăjitor nu poate da relații acum.
         — Dacă e vorba de...ceva serios, mi-a zis celălalt tainic la ureche, avem deja pregătite crucile ca să le dăm foc, sfoara și...restul...
        — Nu, am spus eu, este vorba de ceva mult mai serios. E vorba de politică. Retrageți-vă...
     Ca la un semn, cei cu glugi au dispărut și noi ne-am reluat mersul. Când am ajuns la aproximativ 200 de metri de hotel, un bărbat cu șapcă pe cap a strigat vesel în limba frumoasă a țării noastre:
          — Bine ați venit în Franța, domnule președinte...
    Și aici străinul a pronunțat clar, sonor și foarte corect numele președintelui, care s-a oprit deodată în loc privind cu atenție spre străin.
           — Mă cunoașteți? a întrebat de-a dreptul uimit președintele.
           — Nu numai că vă cunosc, domnule președinte, dar v-am și admirat cândva, păcatele mele! a rostit mucalit străinul. În urmă cu câțiva ani v-am trimis cu dedicație unul dintre romanele mele scris în limba franceză și publicat aici la Paris. Este cel mai mare roman scris de un scriitor român în limba franceză, un roman epic, un roman-fluviu despre România și istoria ei recentă. Unii zic că o astfel de carte ar merita premiul Nobel. Am lăsat romanul oamenilor din echipa dumneavoastră de la palatul prezidențial. Nu am primit niciodată pe e-mailul meu răspunsul formal de mulțumire pentru cartea pe care v-am oferit-o cu dedicație, adică răspunsul standard care se dă automat oricărui scriitor care trimite președintelui cărți cu dedicație. În dedicația pe care am scris-o vă rugam să anulați cenzura pe care marile edituri din țara noastră (editura Humanitas în special) au impus-o asupra cărților mele și asupra mea ca scriitor. Dar nu ați făcut-o.  Ia spuneți, domnule președinte, nu era bine să veniți acum la Summitul Francofoniei și să arătați francezilor de aici, printre altele și romanul meu, un roman-fluviu de peste o mie de pagini scris în limba franceză de un om din țara dumneavoastră? Este cel mai mare roman epic scris în limba franceză de un autor din spațiul francofon. Nu ar fi fost frumos, domnule președinte, să arătați francezilor romanul meu la Summitul Francofoniei ca dovadă, printre alte dovezi, a faptului că țara noastră este o țară francofonă? Ce ați arătat la Summitul Francofoniei la care ați participat azi, domnule președinte? Mustața domnului Zergiu Nistor, consilierul dumneavoastră pe probleme de cultură, ăla care vă stă alături? Ce ați primit pentru că ați arătat Europei mustața dlui consilier Nistor?
   Președintele a reflectat câteva secunde și a spus arătându-se extrem de afectat:
            — Nu am primit nici o carte de-a dumneavoastră. Deci nu am citit nici o dedicație adresată mie de dumneavoastră, o spun cu părere de rău. Când mi-ați trimis acel roman? Prin cine? Dumneavoastră sunteți scriitor român sau francez?  a exclamat președintele, spre marea noastră uimire, a celor din serviciul de protecție, care am rămas cu gura căscată, fiindcă nu ne-am imaginat niciodată că președintele ar putea vorbi cuiva atât de mult, într-un fel atât de omenesc și  binevoitor și rostind atâtea cuvinte câte nu rostise în toți cei zece ani de când se afla la conducerea statului.
         —Romanul vi l-am trimis la modul cel mai oficial prin consilierul dumneavoastră pe probleme de cultură, omul care stă lângă dumneavoastră.
         — Prin ăsta?... Prin Nistor? a exclamat președintele indignat uitându-se la consilierul lui cultural. Păi ăsta este un neisprăvit care-i minte pe arhitecți că este istoric și pe istorici îi minte că e arhitect. Pe mine m-a mințit că este specialist în probleme de cultură. Așa l-am numit consilierul meu. Ăsta nu are cum să ducă la bun sfârșit o sarcină încredințată. Efectiv nu e în stare de așa ceva. Veniți la mine când mă întorc în țară ca să discutăm. Aduceți și cartea cu dumneavoastră, o să vă dau o decorație...
          —Nu-mi folosește la nimic decorația aia, domnule președinte. Nu pot să mănânc ori să cumpăr medicamente arătând o decorație.  
          —Atunci cum vă putem ajuta?
      Străinul a rămas gânditor un timp și într-un târziu a spus:
         — Mă puteți ajuta cu pălăria domnului consilier Nistor, dar să-și pună autograful pe ea.
     Consilierul și-a scos zâmbitor pălăria, și-a pus semnătura pe ea cu un marker cu vopsea   și a înmânat-o străinului.
         — Vă rămân recunoscător, domnule președinte, pentru ajutorul pe care mi-l dați, a murmurat străinul. Cunosc pe cineva care are un magazin de amanet și care acordă împrumuturi contra  obiecte aparținând românilor celebri. Sper să iau cu împrumut vreo cincizeci de euro în schimbul amanetării pălăriei domnului consilier. O să mănânc o friptură...
         —Și dacă nu înapoiați banii? a întrebat curios președintele.
         — Ei bine, a spus gânditor străinul, în cazul în care nu voi înapoia banii (și cu certitudine nu-i voi mai da înapoi), atunci pălăria domnului Nistor va  intra în proprietatea patronului casei de amanet care poate să facă tot ce poftește cu ea. Și eu știu ce va face patronul cu pălăria domnului Nistor. Și chiar  se va lăuda cu acest lucru la toată lumea, oferind detalii...
   Zicând acestea străinul s-a îndepărtat fără a mai asculta implorările sfâșietoare ale consilierului care striga cu disperare:
         — Vreau pălăriiiaaa!... Pălăria meeeea! Adu pălăria înapoi, ticălosule!...Domnule președinte, spuneți-i să-mi aducă pălăria înapoi!...