A fost o vreme când Cristian Tudor Popescu era spaima întregii Românii, dar azi nu mai sperie nici măcar vrăbiile de pe gard și cu atât mai puțin femeile pe care le atacă, precum Cristella Georgescu, soția lui Călin Georgescu, ales președinte al României la votarea din noiembrie, anul trecut.
Acest lucru îl mâhnește pe celebrul său unchi Freddie Kreuger care ne-a scris la redacție: ”Spuneți-i ticălosului că ne face familia de râs. Nu mai îngrozește pe nimeni. Nu-i voi lăsa moștenire după moartea mea nimic din ce am: nici bastonul de fier, nici pălăria și nici mănușa cu prelungitoare de degete ascuțite ca niște brice. Nu-i voi lăsa moștenire nici măcar numele Kreuger. Să se numească pe mai departe cu numele de rahat pe care-l poartă acum: Cristian Tudor Popescu...”.
Intrigat și foarte curios, am vrut să cunosc ce anume l-a supărat așa de tare pe bătrânul Freddie care a acceptat să aibă o întâlnire cu mine în redacție, fără martori, la miezul nopții de sîmbătă spre duminică, săptămâna care a trecut.
– Sunteți prea aspru, i-am spus eu, invitându-l să ia loc pe un scaun în fața biroului meu. Dl Cristian Popescu... Pardon... Dl Cristian Kreuger am vrut să zic… - Nu, nu! a spus bătrânul cu îndârjire, forfecând și clănțănind din cuțitele ce-i prelungeau degetele de la mâini. Ai spus bine Popescu. Nu se va numi niciodată Kreuger.
– Poate că exagerați... Vreau să spun că nepotul dumneavoastră încă poate să sperie lumea...
– Pe cine? Poate pe copiii de țâță! a rânjit bătrânul batjocoritor. L-au stricat televiziunile. Cine a mai văzut un Kreuger vorbind la televizor? I-am spus să rămână la ziarul la care l-am băgat, dar a fugit de la Adevărul. Dumneata știi cât m-am luptat eu să ajungă acolo? Știi ce era ziarul Adevărul în 1992
Bătrânul s-a aplecat peste masă spunând apăsat și tainic:
– Ziarul Adevărul era în 1992 pentru România ceea ce era Volkischer Beobachter, adică (Vocea Poporului) pentru Germania nazistă a anilor 1940 - 1944, stimate domn!
– Vai de mine! Ce spuneți? Mă înspăimântați! am strigat eu.
Reacția mea a făcut ca în ochii bătrânului să apară o lucire stranie și cu un rânjet de satisfacție mi-a zis:
– Asta face un Kreuger. Îngrozește oamenii! Și încă nu ți-am spus tot. Redacția Adevărul se afla într-un palat (Casa Presei Libere, fosta Casa Scânteii) care semăna ca două picături de apă cu palatul Thierschstrasse 11 din Munchen unde era redacția Volkischer Beobachter pe vremea naziștilor. Redacția ziarului Adevărul era păzită în 1992 de gărzi militare înarmate care se schimbau din oră în oră cu drapel și tobe ca la palatul regal din Londra. Dacă te apropiai de clădire îți punea soldatul șpanga în piept. Redacția era în birouri pe patru etaje și număra pe puțin două mii de jurnaliști. Nu puteai pătrunde acolo decât dacă intrai cu avionul pe fereastră. Când apărea nepotu-meu Kreuger…
– Popescu…
– Da, Popescu, mulțumesc...De fapt nici nu îl mai recunosc de nepot...Deci când apărea Cristian Popescu se răhățeau toți pe ei, li se umpleau chiloții. Că era redactor-șef. Îmi creștea inima când îl vedeam cum băga groaza în toată lumea când apărea el. Dacă se uita fix în ochii cuiva mai mult de două secunde, persoana respectivă se prăbușea la pământ, făcea apoplexie. Murea de spaimă. Heeei! Promitea mult nepotu-meu atunci.... Avea în vinele lui sângele nostru, al Kreugerilor. M-am luptat ani întregi ca să-l fac directorul ziarului Adevărul. Am răsturnat cerul și pământul….De fapt am răsturnat doar mașina lui Dumitru Tinu...Că Tinu era director la Adevărul.
– Deci dumneavoastră l-ați...pe Dumitru Tinu? am întrebat eu clănțănind din dinți de groază.
– Da, eu i-am făcut de petrecanie! a spus bătrânul cu un zâmbet diavolesc pe chip. A trebuit să-i înfig de câteva ori ghearele astea în inimă, că nu murea al dracului, deși căzuse mașina peste el…
Și zicând asta, bătrânul mi-a vârât sub nas cele cinci cuțite de la mâna dreaptă, în timp ce mă sorbea din ochi cu aviditate și se îmbăta de plăcere cu spaima mea.
Dar dintr-o dată s-a oprit și a început să ofteze.
– Degeaba mi-am făcut iluzii, a spus el. A fugit nenorocitul de la ziarul Adevărul... Nu are nici un fel de talent în el, deși mi-e nepot...
– Nu trebuie să vă descurajați, am spus eu. Dl Popescu, din câte am observat, are ceva ceva semne de sadism…
– Asta știu. Când era copil mic îi plăcea să chinuie pisicile și să tragă cu praștia în câinii vagabonzi. Dar e neconcludent…
– Îi place să guste suferința automutilându-se. Se înfometează…
– Am văzut cum arată. Dar nu așa dovedești că ești un Kreuger...
– Și umorul lui negru?
– Prea puțin...Spune-mi ceva care să mă facă să cred că are cu adevărat șanse să mă moștenească…Spune-mi că a omorât pe cineva îngrozindu-l, ducându-l pe culmile exasperării...
– Ei bine, am zis eu, a fost căsătorit de patru ori…Cu patru femei...
– Da...Nu văd legătura...
– Gândiți-vă... Unde sunt femeile astea acum?
– Habar n-am. Nu știu…
– Păi nimeni nu știe...Nimeni nu le-a mai văzut de zece ani…Au dispărut fără urmă...
L-am privit lung, lung pe Fredie, cu mult înțeles. Și dintr-o dată bătrânul Kreuger a priceput ce voiam să spun. Ochii i s-au lărgit de uimire. A deschis gura dar, cuprins de o emoție copleșitoare, nu a putut articula nici un cuvânt. S-a ridicat tremurând de pe scaun. Un zâmbet de nemărginită fericire i-a apărut pe față. A început să-și miște mâinile necontrolat. S-a apropiat de mine și a murmurat:
– Într-adevăr! Femeile au dispărut...Fără urmă... Nepotu-meu Cristi e un Kreuger adevărat! E un geniu! Are sângele Kreugerilor în vinele lui...Să fii fericit! Mi-ai deschis ochii! Acuma plec…. Mă duc la el să-l îmbrățișez și să mă împac cu el. Acum pot muri liniștit…Am un moștenitor! Ce fericire!...Adio, stimate domn...
Și zicând acestea a dispărut dincolo de zidul prin care pătrunsese în biroul meu.
Ioan POPA
