Televiziunea și ziarele exagerează mult când spun că furtul tezaurului dac dus în Olanda de autoritățile de la București a dat o lovitură grea românilor. Nu este deloc adevărat. Ceea ce ni s-a furat nouă, românilor, e nimic, e o ciupitură de purice. Mai avem multe tezaure și valori fără număr. Hoții ar trebui să știe că nu au ei destulă forță să fure, câte comori poate expune România an de an și zi de zi pe toate meridianele lumii.
De exemplu, peste 80% dintre comorile Muzeului Național de Istorie din România sunt permanent expuse prin rotație în diferite locații de pe întinderea lumii și nimeni nu a furat nimic. Nimic!...Vă vine să credeți?... O situație cu adevărat jenantă pentru orice jefuitor de muzee.
Dacă aș fi unul dintre spărgătorii ... care au furat recent tezaurul dac din Olanda, nu aș mai scoate capul în lume de rușine că, dintre toate comorile României care stau la vedere pe toate mesele și prin toate cotloanele sălilor de muzee din lumea întreagă, eu am reușit să fur doar un amărât de coif din aur cu fundul spart, în greutate de patru sute de grame, aur care abia valorează patru sute de mii de euro, adică mai puțin de jumătate din salariul anual al directorului Muzeului Național din București.
În al doilea rând, coroanele și sceptrele de aur ale regilor României precum și diademele reginelor românce nu au fost încă furate. Poate pe viitor. La fel săbiile voievodale cu teci din aur bătute în diamante și perle scumpe sau bolovanii uriași de aur de sute de kilograme bucata găsiți în cursul secolelor în minele de aur din România. Toate acestea sunt expuse la vedere în vitrine prin diferite locații din lume și nimeni nu le-a furat, deși practic stau nepăzite. Aproape că te invită să le iei. Dacă ți-ai apleca urechea mai bine spre ele le-ai auzi cum te roagă suspinând de sub sticlele vitrinelor: ”Furaaați-neeee!....Suntem mereu lăsate singure și ne plictisim de moarte....Vă rugăm să ne furaaaați!..”
Eu, o spun cinstit, dacă aș fi spărgător aș intra în pământ de rușine sau m-aș lăsa de meserie.
Aș fi desigur impresionat, mi-aș scoate pălăria în fața unor jefuitori și i-aș privi cu admirație fără rezerve dacă ei ar reuși să fure cele patru statui din Piața Universității din București, clopotul cel mare, greu de 25 de tone din turla Catedralei Neamului din București, făcut din cupru electrolitic și din aur sau măcar cele 160 de tone de lingouri de aur românesc dus în Anglia de Guvernul României. Alea da jafuri (deși în România ar trece mult timp până când autoritățile române să bage de seamă lipsa obiectelor). Alea da lovituri de profesioniști!
Dar nici măcar spărgătorii de muzee nu mai sunt ce au fost odată. Iar furtul unui amărât de coif cu fundul spart și al unor brățări din aur care nu mai sunt la modă de peste două mii de ani, aproape că nici nu face să fie numit furt ci găinărie. Mă gândesc cu dispreț la tâlhari și cred că ei sunt începători. Nici nu merită să mobilizăm atâtea forțe să dăm de urma lor și să ne facem atâta inimă rea. Mai bine să trecem tezaurul dac la pierderi. Nu e cine știe ce pagubă. Dimpotrivă, tot răul spre bine: dacă ni se fură mai multe comori se face mai mult loc în Muzeul Național pentru celelalte comori care nu au loc în săli și stau înghesuite prin magazii.
M-aș opri aici dar un lucru mă intrigă, anume lipsa de profesionism a autorilor furtului. Exponatele românești din muzeul din Olanda erau așezate la vedere într-o sală nepăzită, cu ușile descuiate și departe de zonele locuite ale orașului, într-un loc unde nu vine niciodată nimeni. Nu era pe acolo nici țipenie de om. Nici măcar un câine care să latre. La cine să latre?
Oricine având o cagulă pe față putea intra liniștit în muzeul ăla pustiu și putea lua de acolo tot ce-i poftea inima și pe alese, fără să se grăbească, pentru că nu avea absolut nici un motiv s-o facă.
Atunci de ce-ați aruncat în aer, mă, neisprăviților, zidul muzeului olandez și ați stricat frumusețe de arhitectură și ați risipit bunătate de dinamită pe care o puteați folosi mult mai eficient pentru alte jafuri? Ce tâlhari sunteți voi? Amatorilor!... Diletanților!... Huooo!.…
De exemplu, peste 80% dintre comorile Muzeului Național de Istorie din România sunt permanent expuse prin rotație în diferite locații de pe întinderea lumii și nimeni nu a furat nimic. Nimic!...Vă vine să credeți?... O situație cu adevărat jenantă pentru orice jefuitor de muzee.
Dacă aș fi unul dintre spărgătorii ... care au furat recent tezaurul dac din Olanda, nu aș mai scoate capul în lume de rușine că, dintre toate comorile României care stau la vedere pe toate mesele și prin toate cotloanele sălilor de muzee din lumea întreagă, eu am reușit să fur doar un amărât de coif din aur cu fundul spart, în greutate de patru sute de grame, aur care abia valorează patru sute de mii de euro, adică mai puțin de jumătate din salariul anual al directorului Muzeului Național din București.
În al doilea rând, coroanele și sceptrele de aur ale regilor României precum și diademele reginelor românce nu au fost încă furate. Poate pe viitor. La fel săbiile voievodale cu teci din aur bătute în diamante și perle scumpe sau bolovanii uriași de aur de sute de kilograme bucata găsiți în cursul secolelor în minele de aur din România. Toate acestea sunt expuse la vedere în vitrine prin diferite locații din lume și nimeni nu le-a furat, deși practic stau nepăzite. Aproape că te invită să le iei. Dacă ți-ai apleca urechea mai bine spre ele le-ai auzi cum te roagă suspinând de sub sticlele vitrinelor: ”Furaaați-neeee!....Suntem mereu lăsate singure și ne plictisim de moarte....Vă rugăm să ne furaaaați!..”
Eu, o spun cinstit, dacă aș fi spărgător aș intra în pământ de rușine sau m-aș lăsa de meserie.
Aș fi desigur impresionat, mi-aș scoate pălăria în fața unor jefuitori și i-aș privi cu admirație fără rezerve dacă ei ar reuși să fure cele patru statui din Piața Universității din București, clopotul cel mare, greu de 25 de tone din turla Catedralei Neamului din București, făcut din cupru electrolitic și din aur sau măcar cele 160 de tone de lingouri de aur românesc dus în Anglia de Guvernul României. Alea da jafuri (deși în România ar trece mult timp până când autoritățile române să bage de seamă lipsa obiectelor). Alea da lovituri de profesioniști!
Dar nici măcar spărgătorii de muzee nu mai sunt ce au fost odată. Iar furtul unui amărât de coif cu fundul spart și al unor brățări din aur care nu mai sunt la modă de peste două mii de ani, aproape că nici nu face să fie numit furt ci găinărie. Mă gândesc cu dispreț la tâlhari și cred că ei sunt începători. Nici nu merită să mobilizăm atâtea forțe să dăm de urma lor și să ne facem atâta inimă rea. Mai bine să trecem tezaurul dac la pierderi. Nu e cine știe ce pagubă. Dimpotrivă, tot răul spre bine: dacă ni se fură mai multe comori se face mai mult loc în Muzeul Național pentru celelalte comori care nu au loc în săli și stau înghesuite prin magazii.
M-aș opri aici dar un lucru mă intrigă, anume lipsa de profesionism a autorilor furtului. Exponatele românești din muzeul din Olanda erau așezate la vedere într-o sală nepăzită, cu ușile descuiate și departe de zonele locuite ale orașului, într-un loc unde nu vine niciodată nimeni. Nu era pe acolo nici țipenie de om. Nici măcar un câine care să latre. La cine să latre?
Oricine având o cagulă pe față putea intra liniștit în muzeul ăla pustiu și putea lua de acolo tot ce-i poftea inima și pe alese, fără să se grăbească, pentru că nu avea absolut nici un motiv s-o facă.
Atunci de ce-ați aruncat în aer, mă, neisprăviților, zidul muzeului olandez și ați stricat frumusețe de arhitectură și ați risipit bunătate de dinamită pe care o puteați folosi mult mai eficient pentru alte jafuri? Ce tâlhari sunteți voi? Amatorilor!... Diletanților!... Huooo!.…
Emil ȚERMURE
