TELEVIZIUNILE SUNT ÎN MOARTE CLINICĂ

    Toate televiziunile românești sunt private (cu excepția TVR). Private fiind, te-ai aștepta ca nivelul emisiunilor pe care ele le difuzează să fie unul absolut ridicat. Dar lucrurile stau exact invers, calitatea emisiunilor tv nici măcar nu mai poate fi definită, acestea au devenit expresii ale decăderii (sau mai degrabă ale decadenței) meseriei de jurnalist. Am văzut recent la un post de televiziune cum jurnaliștii criticau faptul că oamenii demonstrau. Cine dă bani pentru ca astfel de entități dubioase să rămână pe piață? Nu cumva statul? Nu cumva mizeriile acestea sunt

sponsorizate de la Bugetul țării?
    Cum de nu a dat faliment nici o mare televiziune privată în ultimii 35 de ani? Cine comandă publicitate la astfel de televiziuni? Cum de se face că în România, în plină economie de piață, unde concurența ar trebui să fie acerbă, profiturile tuturor televiziunilor sunt liniar egale și la fel ratingurile? Adică toate obțin profit la greu și toate au audiență maximă. Nu vi se pare ciudat? Nu vi se pare ciudat că nici o mare editură privată din

A MURIT ACTORUL COMUNIST MIRCEA DIACONU, UN CETĂȚEAN ABSOLUT BANAL ȘI NEINTERESANT CARE A FOST ÎNGROPAT CU ONORURI MILITARE

 

    Nu mi-a plăcut niciodată oportunismul și dacă a existat cumva o întruchipare a oportunismului, aceea a fost actorul ceaușist Mircea Diaconu.
    Ca atare nu mi-a plăcut niciodată ca actor Mircea Diaconu. Dar asta nu înseamnă că l-am urât. Dimpotrivă. Omul nu putea fi nici admirat nici detestat.

    Nu se remarca prin nimic. N-avea nici o calitate, și nici un viciu. Era un tip complet mediocru. Dar era onctuos. Lunecos adică, în toate accepțiunile posibile ale cuvântului.
   Mircea Diaconu se definea el însuși într-un interviu la televiziune, nu cu mult timp în urmă: ”— Nu mă recomandă nimic. Sunt cel mai banal om din România” (Vezi știrile Antena 3).
   Nu am știut niciodată pentru ce din anul 1972 și până în decembrie 1989, Mircea Diaconu nu a lipsit ca prezență fizică din nici un film făcut în România. Indiferent cine ar fi fost producătorul filmului, Mircea Diaconu era obligatoriu pe lista actorilor care urmau să joace în respectivul film. Erau ani în care juca în patru, cinci, șase filme.
  

UN VEAC DE SINGURĂTATE și un ocean de proști - sau cum a luat scriitorul columbian Garcia Marquez premiul Nobel cu un roman fantastic...de stupid

     Când și-a început lucrul la ”celebrul” roman Un veac de singurătate, bătrânul Garcia Marquez avea o bogată experiență de viață și știa că populația lumii, cu excepția unui foarte mic procentaj, era plină de oameni al căror nivel de inteligență IQ era egal cu numărul pe care-l purta el la pantofi .  Acești oamenii erau neglijați și discriminați, fiindcă nu aveau o cultură pe care s-o înțeleagă așa cum înțelegeau fotbalul. Iar situația trebuia corectată. Așa că Marquez s-a hotărât să scrie romanul CIEN ANOS DE SOLEDAD (Un veac de singurătate), care a și primit de altfel premiul Nobel pentru literatură. Acesta este azi cel mai cunoscut roman din lume, fiind tradus în toate limbile importante ale pământului (cam 40 la număr), studiat în toate marile universități ale lumii, publicat în sute de milioane de exemplare și citit cu nesaț, cu sete și cu forță nescăzută de vreo câteva miliarde de locuitori ai planetei, care își iau din el cea mai mare parte a culturii pe care ei o poartă sub frunți.
  

PAMFLET * MISTERIOSUL JURNAL AL UNUI OFIȚER DE GARDĂ PREZIDENȚIALĂ

  

                                                                                             de  Ioan  POPA  

     

    Am găsit zilele trecute, în metrou, uitat pe un scaun, un manuscris fără adresă pe el și nesemnat.Manuscrisul este un fel de jurnal și aparține unui ofițer însărcinat cu protecția unui oficial de rang înalt numit ”președinte”.
    Mărturisesc cu cea mai mare sinceritate și bună credință că mi-a fost cu neputință să-l identific pe acel misterios ”președinte” înfățișat în enigmaticul manuscris.

   Totuși, după unele amănunte din text, înclin să cred că persoana numită ”președinte” nu este o ficțiune ci există cu adevărat pe undeva, dar nu știu pe unde, că pe aici prin țară nu e. Poate o fi prin străinătate.
   De asemenea nu bag mâna în foc în ceea ce privește gradul de credibilitate al întâmplărilor   

înfățișate în jurnal. Dar așa este în democrație, nu tot ce se spune publicului la televizor s-a întâmplat cu adevărat și nu tot ce se întâmplă în realitate ajunge la urechile mulțimii ci doar la anumite urechi.